Tinerii şi credinţa

Ce este credinţa? Biblia are multe de vorbit despre acest lucru. Domnul Iisus a spus: „Credinţa poate muta munţii!” Deci ea este o putere uimitoare. Mai spune Evanghelia: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11;1). Credinţa este singurul mod în care putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Deci până la urmă credinţa este o necesitate vitală pentru existenţa noastră fizică şi spirituală.

Părerea de sine (Cum începe înşelarea sau cum oricare dintre noi îl poate vinde pe Hristos)

De se va bizui cineva numai pre a sa dreptate si pre izbavirea ce singur si-o lucreaza, in desert si in zadar se trudeste. Ca toate ale dreptatii sale ca o carpa lepadata se vor arata in ziua cea de pre urma, precum zice Isaia: „Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra" (Is 64,5) (Sf. Macarie cel Mare (†390), Omilii duhovnicesti XX, 3)

Diavolul nu vaneaza pe cei pierduti; el ii vaneaza pe cei trezvitori, pe cei ce sunt aproape de Dumnezeu. El ia de la dansii increderea in Dumnezeu si incepe sa-i loveasca cu intemeiere in sine, cu indreptatiri, cu ganduri si cartire. Prin urmare, sa nu ne punem increderea in gandirea noastra logica. Sa nu crezi niciodata gandurilor tale. Traieste simplu si fara sa te gandesti prea mult, ca un copil pe langa tatal sau. Credinta fara prea multa gandire lucreaza minuni. Gandirea logica impiedica harul lui Dumnezeu si minunile. Lucreaza rabdarea, fara a judeca cu gandirea logica. (Avva Paisie Athonitul, †1994)

“Fără Dumnezeu, nu puteai supravieţui în închisoare”

- de vorbă cu maica Mina, despre perioada detenţiei în temniţele comuniste -


Am întâlnit-o pe maica Mina într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirile din Moldova. Cu chip luminos, încă în putere la cei 86 de ani, maica ne-a atras atenţia de la prima întâlnire. Stând de vorbă cu sfinţia sa, am aflat că a făcut câţiva ani de închisoare în timpul regimului comunist, împărtăşind destinul tragic dar şi măreţ al generaţiei sale. Pentru folosul nostru şi al cititorilor, am rugat-o să ne răspundă la câteva întrebări privind experienţa sa pe calea suferinţei şi a jertfei.
- Maică Mina, vă mulţumim pentru dragostea cu care ne-aţi întâmpinat. Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi: socotiţi viaţa monahală pe care aţi îmbrăţişat-o drept o continuare a liniei de jertfă urmată în anii tinereţii?

Săptămâna Patimilor 1. Despre iertare

www.timpul.md

Moto: Iartă-i pe cei care vorbesc rău despre tine, dar nu pe cei care vin să te anunţe despre aceasta.

(Autor necunoscut) 

 

Am intrat în Săptămâna Patimilor. Ploile s-au retras, a ieşit din nou soarele şi Moldova, pe dinafară, e iarăşi frumoasă. Iar pe dinăuntru? Am avut un an cumplit, plin de crime oribile, războaie politice demolatoare, vrăjmăşii reciproce, de suntem cu toţii certaţi şi se pare uneori că nu ne va mai putea nimeni împăca. Drumul spre împăcare trece prin iertare. Ca să ne împăcăm, cineva trebuie să facă primul pas şi să ierte. Ca în alte situaţii, acel prim-pas trebuie să-l facă cel mai puternic.

Ce înseamnă prescură și vin liturgic?

www.ortodoxia.md

Prescura

Primul act prin care se împlineşte participarea fiecărui creştin la Sfânta Liturghie este aducerea darurilor de pâine şi vin la altar. Acest act al aducerii, ţinând de esenţa Liturghiei, a fost prezent întotdeauna, însă forma concretă a darurilor a variat în decursul secolelor.

Legea antidiscriminării libertatea socială impusă omului ca o falsă „libertate absolută”.

O durere care încearcă să zdruncine trupul lui Hristos în zilele noastre este impunerea legii sociale, după care se conduce omul pentru a ajunge la libertatea absolută. Însă aceasta nu este „Libertatea absolută”, libertate aflată numai în Dumnezeu. Linia existenței libertății are bine fixat șirul istoric care poate fi foarte bine cunoscut. Cunoscând linia existenței „libertății” ne poate ajuta să rămânem în adevăr.

În general prin libertate se înțelege lipsa oricărei îngrădiri sau mai exact acordul deplin dintre voință, ființă și manifestările persoanei umane.

Tinerii și tinereţea în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

SURSA-  http://bisericaortodoxa.blogspot.com

Tinerii şi tinereţea în Sf. Scriptură

Sfânta Scriptură oferă numeroase exemple de tineri care au fost aleși de Dumnezeu pentru a contribui la realizarea planului Său de mântuire a lumii, precum și modele de raportare a adulților față de tineri, în special când li se transmite acestora cuvântul Evangheliei și credința Bisericii.
Vechiul Testament conține dispoziții clare cu privire la obligativitatea educării copiilor și tinerilor în spiritul legii și al tradiției poporului evreu. Prima îndatorire în ce privește educația copiilor revenea mamei (Pilde 1,8; 6,20). În cazul băieților, pe măsură ce aceștia creșteau, intervenea și tatăl, ambii părinți având îndatorirea de a da copiilor lor mai ales o profundă educație religios-morală (Ieșire 10,2; 12,26; 13,8; Deuteronom 4,9; 6,7; 32,7). „Scopul major al educației la vechii evrei era pe de o parte, învățarea Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea față de această Lege în sensul aplicării ei la viața de zi cu zi.“ În Deuteronom 6, 6-7 citim: „ Cuvintele acestea (adică poruncile divine, n. n.) să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și te scoli, să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță la fruntea ta“. Educația și instrucția religioasă trebuiau săvârșite încă de la o vârstă fragedă: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea“ (Pilde 22,6).
În afară de părinți, un rol important în educația religios-morală a poporului revenea preoților și leviților. Preoții aveau îndatorirea „de a deosebi cele sfinte de cele nesfinte și cele curate de cele necurate și de a-i învăța pe fiii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit Domnul prin Moise.“ (Lev 10, 10-11).
În Noul Testament, Sfintele Evanghelii îl prezintă în numeroase locuri pe Mântuitorul Hristos în compania tinerilor sau făcând referire la această vârstă.
Înainte de toate, trebuie amintit faptul că Însuși Mântuitorul Hristos Și-a îndeplinit misiunea de Mijlocitor către Tatăl (I Tim 2,5), în plină vârstă a tinereții, El începându-și activitatea mesianică, după mărturia Sfinților Evangheliști, când era „ca de treizeci de ani“(Lc 3,23).
Este semnificativ faptul că cele mai mari minuni săvârșite de către Mântuitorul Hristos, – cele trei învieri din morți – au fost săvârșite asupra tinerilor (fiica lui Iair – Mc 5,22-43; fiul văduvei din Nain – Lc 7,12-15), și prietenul Său Lazăr – In 11). Această rechemare la viață, adresată tinerilor, din partea Fiului lui Dumnezeu întrupat, poate fi interpretată ca un simbol al invitației permanente pe care Dumnezeu o lansează către cei tineri, pentru redescoperirea vieții întru El, pentru El și împreună cu El. De asemenea, aceeași invitație este valabilă pentru toți credincioșii, care au datoria de a-și redescoperi permanent tinerețea spiritului, cu dinamismul și entuziasmul caracteristic. În mod paradoxal, menținându-și și cultivându-și astfel de calități, bătrânii au șansa de a deveni la fel sau chiar mai tineri în spirit, decât înșiși tinerii, aceștia din urmă putând fi catalogați drept bătrâni atunci când se arată neglijenți față de ele. „Un tânăr care nu tinde la continuă depășire, un tânăr care duce o existență stătută, e mai degrabă un bătrân decât un tânăr. Tinerețea prin definiție tinde la mai mult, la o continuă ascensiune“ .
În același sens poate fi interpretat și îndemnul-chemare prin care Domnul Iisus îl readuce pe tânărul din Nain la viață: „Tinere ție îți zic, scoală-te!“. Semnificația acestui cuvânt este aceea a unui cuvânt de ordine, a unui reper, a unei lozinci program; sensul acesteia este: fii treaz, fă ceva, fii în acțiune, nu sta nelucrător; nu sta nelucrător pentru că ai energii de tânăr .
Devotamentul și fervoarea specifice tinereții au fost consemnate în sfintele Evanghelii, indirect, prin relatările despre tânărul înfășurat într-o pânză (Mc 14,51), care la scurt timp după prinderea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, după ce toți ucenicii fugiseră (Mc 14,50) el totuși îl urma pe Domnul. De asemenea, este memorabil momentul încredințării de către Domnul Hristos a Maicii Sale către tânărul apostol Ioan (In 19,25-27), cel care din devotament față de Domnul, era de față atunci când El a fost răstignit, în ciuda pericolului de a fi prins de căpeteniile iudeilor.
Sfântul Marcu, relatând momentul întâlnirii dintre tânărul bogat și Mântuitorul Hristos 17,22), surprinde, spre deosebire de ceilalți evangheliști, un amănunt semnificativ : Mântuitorul „l-a privit cu drag“. Cei mai mulți interpreți pun acest amănunt pe seama faptului că acest tânăr era însuși autorul celei de-a doua Evanghelii, totuși este interesant faptul că tânărul, deși era la o vârstă care predispune la o viață degajată, lipsită de griji, mai ales el fiind și bogat, cu toate acestea a putut răspunde fără preget: Învățătorule, toate acestea (poruncile legii, n.n.) le-am păzit din tinerețile mele“ (Mc 10- 20). Felul în care decurge întrevederea din acest punct este semnificativă pentru fiecare tânăr și pentru fiecare creștin în general. Pentru că tânărul căuta desăvârșirea, Învățătorul a găsit Cuvânt și pentru această situație: crucea și urmarea necondiționată. Tânărul a plecat întristat, însă interesant de observat este atitudinea sa față de cuvintele Mântuitorului, pe care nu le-a dezaprobat, nici nu le-a negat, de unde putem deduce că atunci nu era în stadiul de a porni pe drum, dar ulterior, conform tradiției, a renunțat la averi, așa cum îi ceruse Domnul. Cuvântul tânărului „toate le-am plinit“ și gestul său de a fi plecat întristat reprezintă două repere valabile pentru viața multora dintre tinerii creștini: fiecare poate spune că ceva a împlinit și tot la fel se întristează pentru că multe alte lucruri bune au rămas nesăvârșite. Așadar, aceste două atitudini au rămas ca două jaloane pentru viața tinerilor creștini din toate timpurile .
Dinamica pastorației tinerilor este surprinsă într-un mod cu totul special, în relatarea despre cei doi ucenici în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35). Când Iisus i-a întâlnit prima dată pe acești doi ucenici după moartea și învierea Sa, în drum spre satul Emaus, El i-a întrebat despre ce vorbeau în drumul lor cu atâta înflăcărare. El le-a ascultat cu atenție răspunsul despre evenimentele din Ierusalim, precum și confuzie și chiar incertitudinea în care se aflau. După ce au terminat, El le-a răspuns interpretând textele din Vechiul Testament despre Mesia și despre cele ce aveau să se întâmple. Ajungând la Emaus, ucenicii l-au convins pe Cel care le vorbise atât de convingător să rămână peste noapte în același sat, iar întâlnirea lor a culminat cu frângerea pâinii, când ucenicii au recunoscut în noul lor prieten pe Iisus Cel Înviat.
În același fel, pastorația tinerilor poate începe cu prezența efectivă în mijlocul tinerilor și dialogul cu aceștia, fapt ce le conferă speranță și încrederea de a pune întrebări. Ascultarea atentă a intereselor și preocupărilor specifice acestei vârste, permite celui care se ocupă de activitățile cu tinerii să înțeleagă mai profund nevoile și nivelul vieții spirituale a acestora. Doar după ce a ascultat mai întâi, coordonatorul de programe cu tinerii este capabil să ofere un răspuns, împărtășind tinerilor și împreună cu aceștia puncte de vedere, experiențe, valori, izvorâte dintr-o viață înrădăcinată în credință. Pe marginea reflecțiilor tinerilor despre lucrarea lui Dumnezeu în evenimentele din viața lor, se pot formula răspunsuri în lumina valorilor spirituale mărturisite și păstrate în și de către Biserică. Legătura creată prin aceste relații este consfințită în cadrul comunității, în special prin celebrarea Euharistică.
Pe baza modelului „Emaus“, pastorația tinerilor poate fi percepută drept misiunea Bisericii de a găsi căi adecvate de comunicare cu tinerii și de a le înfățișa prezența și lucrarea lui Dumnezeu în lume și în viața lor. Este un răspuns la felul în care Mântuitorul Hristos proceda, punând slujirea înaintea învățăturii și oamenii înaintea instituțiilor.
Sfânta Scriptură a Noului Testament face referire în multe rânduri la tineri, evidențiind în special aspectul dinamic, oarecum revoluționar al acestei vârste. Sfinții Apostoli și în general primii creștini sunt înfățișați ca fiind animați de un zel tineresc, de neoprit pentru opozanții noii religii creștine. Când Sf. Ap. Pavel și ucenicul său, Sila, au vestit cuvântul Evangheliei în Tesalonic, iudeii și mulțimile întărâtate de aceștia au protestat furtunos împotriva „celor care au tulburat toată lumea“ (F.Ap. 17,6) și care ajunseseră și în cetățile lor.
Sf. Apostol Petru acordă o atenție deosebită relației dintre tineri și adulți sau vârstnici, în Biserică. Este posibil ca, pe fondul diferențelor de perspectivă dintre generația adultă – conservatoare, și tinerii mai disponibili spre schimbare, să fi apărut și în comunitatea creștină căreia se adresează Sf. Petru, o serie de tensiuni. Încă din al doilea capitol al epistolei, Sf. Petru face referire la felul în care trebuie să se desfășoare relațiile dintre stăpâni și sclavi, soți și soții, (I Pt 2,18 – 3,7) îndemnând mai ales pe sclavi și pe soții să se comporte ca și creștini în îndeplinirea sarcinilor impuse de statutul lor social. Este demnă de remarcat și are valoare paradigmatică atitudinea Sf. Petru, care nu pledează pentru o înăbușire a entuziasmului tineresc, atât de necesar oricărei comunități creștine; apostolul îi sfătuiește însă pe cei mai tineri dintre slujitori, să se supună celorlalți frați întru slujire, mai ales acelora care sunt mai înțelepți și experimentați (I Petru 5,5).
Îndemnul Sf. Petru se aliniază sfaturilor prin care și ceilalți autori biblici, atrag atenția tinerilor dornici de afirmare și de originalitate, asupra pericolului slăbirii legăturii cu tradiția și al alterării comuniunii spirituale cu înaintașii sau contemporanii de vârstă mai înaintată, și implicit al autoexcluderii pe această cale de la izvorul unei vieții autentic creștine. Totodată, se atrage atenția și celor în vârstă să-i asculte pe tineri și să se comporte așa încât să merite într-adevăr stima pe care aceștia, împreună cu toți membrii Bisericii le-o acordă.
O imagine succintă și totuși consistentă a poziției tânărului în Biserică, se poate desprinde din epistolele Sfântului Apostol Pavel către Timotei. Ambele epistole sunt scrise din punctul de vedere al omului deja înaintat în vârstă și bogat în experiență, care se adresează ucenicului și prietenului său mai tânăr, a cărui credință și trăire creștină se datorează în bună parte celui dintâi. Aceasta reiese clar din modul de adresare utilizat de Sf. Pavel: „lui Timotei, adevărat fiu în credință“ (I Tim 1,2).
Transmiterea credinței pe această cale, de la o persoană mai în vârstă și experimentată, către un ucenic tânăr, dornic de cunoaștere și plin de abnegație, reprezintă paradigma clasică a zămislirii credinței și este o caracteristică esențială a primelor veacuri ale creștinismului. Epistolele către Timotei, îl înfățișează pe autorul acestora, Sf. Pavel, împărtășindu-i ucenicului său din credința și experiența sa, însă fără a-și face ucenicul dependent de el însuși, și fără a-l modela pe acesta după propriul său chip, ci conducându-l spre adevăratul Învățător, Hristos Domnul.
Astfel, Sfântul Apostol Pavel, adresându-se lui Timotei, îl îndemna să își îndeplinească sarcinile impuse de misiunea sacerdotală la care a fost chemat, cu devotament și fervoare, în așa fel încât nimeni să nu îl disprețuiască pentru vârsta sa tânără. (I Tim 4,12). Este semnificativ faptul că Apostolul Neamurilor arată respect și considerație pentru orice vârstă, fără a practica diferențieri și fără a minimaliza importanța vreuneia dintre etapele prin care o persoană trebuie să treacă în drumul firesc spre maturitate. El însuși afirmă: „când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat am părăsit cele ale copilului.“ (I Cor 12, 11)
În esență, mesajul său pentru Timotei este acela de a nu-și neglija harul care i-a fost împărtășit prin punerea mâinilor (hirotonia) mai-marilor preoților (I Tim 4,14). Autentic cunoscător al profunzimilor sufletului omenesc, Sf. Pavel nu pretinde de la ucenicul său o maturizare miraculoasă în viața duhovnicească, nici nu se așteaptă ca acesta să atingă desăvârșirea înstantaneu, ci-i recomandă să aplice în propria viață ceea ce propovăduiește, „făcându-se tuturor pildă cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția.“(I Tim, 4,12). În privința relațiilor dintre cei tineri și cei mai vârstă, Sf. Pavel îi scrie lui Timotei ca acestea să fie asemănătoare celor din familie, fapt care denotă semnificația și considerația pe care viața familială le dobândiseră în cadrul comunităților creștine.
Este evident că în viziunea Apostolului Neamurilor tinerețea nu este doar vârsta entuziasmului creator, a devotamentului sau a elanului misionar, chiar și pentru cei chemați la misiunea sacerdotală. În a doua epistolă adresată lui Timotei, cuvântul său devine mai tranșant atunci când își pune în gardă apropiatul colaborator cu privire la „poftele tinereților“, care nu menajează pe nimeni la această vârstă. Deși nu menționează care sunt aceste vicii, Sf. Pavel indică remediile prin care ele pot fi evitate sau vindecate și acestea sunt „dreptatea, credința, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Dumnezeu cu inimă curată.“ (II Tim 2, 22)

Tinerii şi tinereţea în operele Sf. Părinţi

După cum se știe, Biserica primară s-a confruntat, în activitatea ei de început, cu împrejurări și condiții deosebit de grele, fiind frământată de lupte și neajunsuri atât din interior, din cauza ereticilor care n-au întârziat să apară, cât și din exterior din partea iudeilor și a păgânilor. Din acest motiv, preocupările literar-creștine ale celor dintâi Părinți și scriitori bisericești, ca și a celor din secolele imediat următoare, s-au concentrat în special asupra învățăturilor de ordin practic, punându-se accentul pe ținuta morală a creștinilor, temele de doctrină rezumându-se la: Tainele de inițiere, Biserica, ierarhia bisericeasc .
Grija față de familia creștină și membrii acesteia, a fost o preocupare constantă a Părinților Bisericii primare. Între puținele sfaturi pe care ei le-au putut lăsa în scris din pricina condițiilor dificile în care-și desfășurau activitatea misionară, se regăsesc cele referitoare la soț, soție, copii, tineri și văduve. Așa, de pildă, Sf. Clement Romanul îndeamnă: „Să învățăm pe tineri învățătura fricii de Dumnezeu … Copiii noștri să aibă parte de creșterea cea întru Hristos; să învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu; să învețe că bună și mare este frica de Dumnezeu și că mântuiește pe toți cei care trăiesc cu cuvioșie în Dumnezeu, cu cuget curat“ .
Aceleași îndemnuri adresează și Sfântul Policarp creștinilor din Filipi, cărora le spune: „La fel și tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău. Este bine să se abțină de la poftele cele din lume, că „orice poftă luptă împotriva duhului“ și că „nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu“ , nici cei ce fac lucruri nesocotite. De aceea tinerii trebuie să se îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos. Fecioarele trebuie să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată“ .
Păstrând tonalitatea Părinților apostolici în privința exigențelor morale cărora tinerii creștini trebuie să se supună, părinții și scriitorii bisericești din secolele IV și V atrag atenția în special asupra sensului și importanței curăției morale a tinerilor, aceștia fiind vizați cu precădere de laxismul moravurilor culturii greco-romane.
În acest scop, Sfântul Ioan Hrisostom îndeamnă ca educația să înceapă a se realiza din vreme, formându-se copilului deprinderea cu cele bune. „Tinerețea – zice Sfântul Părinte – este sălbatică, având nevoie de mulți priveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulți hrănitori […]. Tinerețea este ca un cal sălbatic, ca o fiară sălbatică, și dacă de la început și din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune niște hotare bune, după aceea nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obișnuința va fi ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute și vătămătoare, și nici să le facem ca unor copii totdeauna pe plac, ci mai ales să-i ținem totdeauna în întreaga înțelepciune și cumpătare, fiindcă abuzul în această privință pierde tinerimea mai mult decât orice“ .
Îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur de a-i ajuta pe tineri să își păstreze curăția sufletească și trupească, se adresează mai ales părinților, care au datoria de a-i îndemna pe fiii și fiicele lor să se căsătorească degrabă, pentru a evita acele legături între tineri care ar putea duce la păcatul desfrânării. „Să nu lăsăm tinerii de capul lor, ci, cunoscând văpaia cuptorului (poftei), să ne străduim să-i căsătorim potrivit legii lui Dumnezeu, înainte de a se tăvăli în desfrânări, ca să-și păstreze castitatea și să nu se pângărească de desfrânare. Căsătoria să le dea îndestulător ajutor ca să-și poată potoli și săltările trupului și să scape de osândă“ .
Totuși, în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, nu numai părinții, ci și tinerii înșiși sunt răspunzători de curăția lor trupească. „Poate că dacă nu ar fi fost mai de demult, sau nu ar fi chiar și astăzi foarte mulți tineri care trăiesc cu înțelepciune și neprihăniți, poate că atunci, ați avea cuvânt de îndreptățire; însă când sunt, ce veți zice? Că n-ați putut stăpâni văpaia poftelor? Însă vă acuză cei ce au putut, și care aveau aceeași fire ca și voi“ .
Un alt promotor fervent al educației copiilor și tinerilor în spiritul credinței și trăirii creștine, care a marcat prin puternica sa personalitate viața Bisericii din secolul IV, este Sfântul Vasile cel Mare. Deși nu a scris o operă specială dedicată educației copiilor, totuși, el face dese referiri la preocuparea pe care trebuie să o aibă familia și Biserica față de creșterea acestora .
El pornește de la concepția că „orice om care iubește pe Dumnezeu are în mod firesc înclinarea spre studiu“ , iar educația religioasă trebuie să înceapă de la vârsta cea mai fragedă, întrucât „nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor o oarecare înrudire cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vârstei, astfel de învățături se înfing adânc și rămân pentru totdeauna“ . Pentru Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, valorile cunoașterii și formării tinerelor vlăstare, ori de unde ar proveni ele, fie din „admirația pentru lucrurile din natură“, fie din Sfânta Scriptură sau chiar din literatura păgână sunt vrednice de a fi luate în seamă, dacă se atinge scopul major: deprinderea „științei de a înțelege pe Dumnezeu“ .
Necesitatea educării copiilor și tinerilor în spirit creștin, precum și responsabilitatea părinților în acest sens, reprezintă un subiect des abordat și în operele altor părinți și scriitori Bisericești, precum Clement Alexandrinul sau Sf. Ioan Gură de Aur. În scrierile Sf. Vasile Cel Mare însă, această problemă se reflectă într-un mod cu totul particular.
Fiind recunoscut pentru calitățile sale organizatorice remarcabile, arhiepiscopul capadocian propune un model de „program pastoral“ adresat în special tinerilor, prin care aceștia erau primiți în preajma Bisericii sau în spații special amenajate în cadrul comunităților monahale, pentru a primi o educație autentic creștină, dar și a aplica în mod concret parte din cunoștințele astfel dobândite. Tinerii puteau fi primiți chiar și din fragedă copilărie, dacă erau aduși de părinții lor și dacă erau de față mai mulți martori, pentru a nu se da prilej cuiva să acuze Biserica. În mănăstire, copiii trăiau separat de restul fraților, fiind totodată împărțiți după sexul lor . Numai rugăciunile zilnice și munca în ateliere se săvârșeau împreună cu frații. Separarea de restul fraților avea o motivație educațională dar și una practică, deoarece somnul, privegherea, calitatea hranei și alte exerciții trebuiau să fie corespunzătoare vârstei. Studiul se desfășura pe baza unei programe, de unde nu lipsea Sfânta Scriptură cu istoriile, numele, povestirile și sentințele ei, care înlocuiau povestirile din mitologia greacă. Pentru strădanie lor și răspunsurile bune, copiii primeau premii, căutându-se însă a nu li se stimula mândria, ci interesul față de învățătură. Pentru atitudini și fapte necorespunzătoare, ei erau pedepsiți, însă nu cu severitate, ci urmărindu-se permanent îndreptarea lor .
Grija pentru realizarea în bune condiții a unei solide educații creștine a tinerilor, precum și modul concret de realizare a acesteia, fac din Sfântul Vasile cel Mare un adevărat precursor al învățământului modern, dar mai ales al metodelor de pastorație a tinerilor pe care și Bisericile din prezent, de multe ori serios afectate de procesul de secularizare, sunt nevoite a le reconsidera și reactualiza, pentru a preîntâmpina și stopa fenomenul depărtării și înstrăinării tinerilor de Biserică și de modul creștin de gândire și viață.

Material extras din studiul "Pastoraţia tinerilor ca misiune a Bisericii" de Ioan Bursuc.

Tradiţia creştină despre preoţie

„Adevărat grăiesc vouă: oricîte veţi lega pe pămînt,

vor fi legate şi în cer, şi cîte veţi dezlega pe pămînt,

vor fi dezlegate şi în cer.”

(Mt.18,13;Ioan 2,25)

Preoţia (hirotonia) este Taina în care prin punerea mîinilor arhiereului şi prin rugăciune se împărtăşeşte persoanei anume pregătită, harul care dă putere de a învăţa cuvîntul lui Dumnezeu, de a săvîrşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mîntuire.

          În vechime, numărul rînduielii preoţiei era de şapte:

1.    al portarilor şi al următorilor lor

2.    al jurătorilor

3.    al citeţilor

4.    al ipodiaconilor

5.    al diaconilor

6.    al preoţilor

7.    al epicopilor.

Despre aceste trepte şi rînduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi canonul 10 din Antiohia, precum şi canonul 4, al Sfîntului Sobor Ecumenic al IV-lea, etc.

          În Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură se cunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii. Aceste trei trepte primesc sfinţirea sau hirotonia sau punerea mîinilor preoţiei, iar celelalte trepte inferioare nu sînt grade ierarhice în Biserici, ci sînt nişte distincţii sau grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sînt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sînt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mîinilor, dar nu prin Taina hirotoniei ci prin ierarhia hirotoniei. Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit primat, patriarh. La treapta de preot: presbiter şi protoiereu, apoi iconom stavrofor (purtător de cruce), şi în sfîrşit mitrofor, purtător de mitră. La treapta diaconiei există: arhidiacon sau protodiacon.

          Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sînt două feluri de membri deosebiţi între ei: preoţii sau păstorii şi credincioşii sau turma. În Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai aceia care sînt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfînta Taină numită “punerea mînilor preoţiei” sau a hirotoniei. Iar această Taină nu se împărtăşeşte decît numai unora care sînt chemaţi şi au calităţile cerute de Sfînta Scriptură (I Tim.3,1-8).

 Astfel, se vede, că deşi Dumnezeu prin Moise, a zis către poporul israelit că el îi va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezămîntul încheiat  cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12-15). Se înţelege clar că nu era tot una preoţia generală – prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieş. 19, 5-6), cu această peroţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Această preoţie conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron pînă la venire lui Hristos. Acestă preoţie avea chemare de la Dumnezeu, se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfînta Scriptură.

          Din cele de pînă aici se poate vedea, că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul este numit, “preoţie împărătească şi neam sfînt“ şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau ierarhia bisericească, cea instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron.

          Hristos fiind sfîrşitul Legii, venind pe lume, a aşezat mai întîi noua preoţie, pentru că odată fiind schimbată preoţia, numaidecît trebuie să aibă loc şi schimbarea Legii. Deci, întîi preoţia s-a rînduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi a aşezat Hristos ierarhia preoţiei. El şi-a ales din mulţimea ucenicilor mai întîi 12 ucenici pe care i-a numit Apostoli şi apoi alţi 70 de ucenici. Iar mai pe urmă, Apostolii au aşezat în Biserică şi 7 diaconi. Pe cei 12 Apostoli, Mîntuitorul i-a învăţat cum să se boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul cînd Domnul propovăduia Evanghelia. Pe aceşti 12 Apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să frîngă pîinea – Liturghia de astăzi. La aceşti 12 Apostoli pe care şi-I alesese după Învierea Sa, timp de 40 de zile li S-a arătat adeseori şi i-a învăţat cele prentru Împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele. Peste aceşti 12 Apostoli, în ziua întîi a săptămînii (Duminica), la 50 de zile după Înviere (Cincizecime) s-a pogorît Duhul Sfînt în chip de limbi de foc, îmbrăcîndu-i cu putere de sus spre a propovădui Evanghelia. Pe aceşti 12 Apostoli i-a trimis după înviere să facă ucenici din toate neamurile, să-I boteze şi să-I înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit. După pogorîrea Sfîntului Duh, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli au rînduit prein rugăciune către Dumnezeu şi punerea mîinilor pe capul celor aleşi – hirotonie – darul diaconiei, al preoţiei şi al episcopiei/arhieriei sau mai marii preoţi ce se mai numesc presbiteri sau bătrîni.

La început, primilor din cei aleşi de către Sfinţii Apostoli pentru sarcina de mare responsabilitate a păstoririi primelor comunităţi creştine, li se dădeau denumirea generală de prezbiteri, deoarece erau dintre persoanele mai în vîrstă. Aceşti presbiteri nu sunt nişte simpli bătrîni ce trebuiau să îndeplinească simple funcţii onorifice, de natură aditivă, gospodarească sau economică, cum credeau unii.

Din Faptele Apostolilor 14, 23, vedem că presbiterii erau instruiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni, după o vreme de post. Ei, persoanele alese şi consacrate, consfinţiţi printr-o ceremonie liturgică formau ierarhia Bisericii primare. Creatorul sacru al prezbiteratului Bisericii primare reiese din modul sacramental al instruirii lui.

Presbiterii erau de fapt preoţi şi cea dintîi dintre funcţile lor era cea liturgică, pentru că în epoca apostolică, împreună cu Sfinţii Apostoli, ei alcătuiau ceea ce Sfîntul Apostol Pavel numeşte colegiu sacerdotal, ceată preoţească.

Funcţia liturgică a presbiterilor se vede limpede din Epistola Sfîntului  Apostol Iacov 5, 14, unde apostolul îndeamnă pe credincioşi să cheme pe prezbiterii lor spre a se ruga şi a-I unge cu untdelemn. Alături de denumirea unică şi generală de prezbiter, apare şi cea de episcop şi de diacon.

Termenul de episcop este de origine grecească şi înseamnă supraveghetor. Termenul apare în Noul Testament de 5 ori (Fapte 20, 28. Filipeni 1,1. 1Timotei 3, 1-2. Tit 1,7. 1Petru 2, 25) şi la început era întrebuinţată numai de comunităţile creştine din diasporă. Uneori se aplică şi la prezbiteri, sinonimia dintre episcop şi presbiter era mai mult decît evidentă, presbiterii fiind îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu, supraveghind-o ca episcop.

La sfîrşitul secolului I – începutul secolului II, scrierile creştine arată că membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunităţi creştine sunt numiţi cînd episcopi, cînd prezbiteri. Amestecul acesta de denumiri se datorează  faptului că, în acel timp, episcopii cît şi preoţii, se recrutau de preferinţă, dintre bătrîni, iar pe de altă parte şi faptului că primii episcopi conduceau Bisericile lor fiind ajutaţi, după modelul iudaic de colegiul bătrînilor sau presbiterilor. Sfîntul Iacob, episcopul Ierusalimului, era înconjurat de un astfel de colegiu.

Apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor fie direct prin gura Mîntuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfînt învăţătura Sfînta şi adevărurile de credinţă dîndu-le şi pricepere necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătură omenească. Nu tot aşa stau lucurile cu ceilalţi oameni, adică cu credincioşii de rind. Cînd Mîntuitorul a zis către Apostoli: “vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, pe cînd acelora nu li s-a dat” (Mt. 13,11). Ar fi de neînţeles ca prin textile de mai sus să fie osîndită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, cînd ştim de pildă, că Apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală înaltă, după cum el însuşi mărturiseşte şi cum rezultă din scriere lui care vădesc un autor cult, cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mîntuitorul.

          Deci, cum ar fi osîndit chiar el însuşi ştiinţa cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie, Iosif din Arimateea şi Nicodim sînt cazuri care arată luminat că ştiinţa cea adevărată nu este osîndită şi nici măcar dispreţuită. Însă există “ştiinţă şi înţelepciune” care depărtează pe om de la Dumnezeu şi acestea sînt false şi osîndite. Oare nu însuşi Mîntuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învăţătură cînd a zis: “cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sînt care mărturisesc despre Mine.” (Ioan, 5,39) . Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar însemna că este un păcat a cerceta Sfintele Scripturi, prin care ne învăţăm cele spre mîntuire.

Credinţa e sentiment de încredere în Dumnezeu, e raport de taiăa fiasca respectuoasă, de dragoste şi de nadejde conştientă de bunătatea, de atotştiinţă şi atotputernicia Lui.  Cu multă grijă, însă, trebuie să se dezrădăcineze din cultul ortodox tradiţiile cu caracter necreştin. Preotul trebuie să dea toată atenţia  acestei stări de spirit şi acestei zone de contact şi de interferenţă create de omul simplu, între creştinism şi păgînism, între religia dumnezeiască şi cea omenească, zonă pe care creşte eresul în paguba învăţăturii creştine create şi a practicii Bisericii. Preotul trebuie să împiedice amestecul eresului cu tradiţia bisericească. Dar el nu poate lua lucrurile ca omul simplu. Este datoria preotului, legată de o mare responsabilitate morală, de a lumina credincioşii, de a-I scoate din închipuirea de basm a superstiţiei, din vîrsta copilăriei lor religioase şi a-I instrui asupra concepţiilor şi datoriilor religioase în aşa fel, încît confuzia dintre credinţa creştină şi superstiţiilie sa nu mai fie posibile.

Învăţătura Mîntuitorulu este clară: poruncii Lui de a voi şi de a face bine tuturor oamenilor nu I se poate opune nici o consideraţie omenească de alt sens. Răzbunarea, blestemul, dorinţa de a obţine cîştig, succese, avantaje sau plăceri care nu se pot recomanda în morala creştină, nu pot forma obiectul unei rugăciuni.

Cultul trebuie luat şi ţinut aşa cum s-a statornicit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cunoscători ai învăţăturii creştine şi ai sufletului omenesc.

Pentru a fi sigur că nu greşeşte preotul să nu iasă din textul şi regula cărţii de slujbă, nici din spiritul tradiţional al practicii bisericeşti, învăţînd şi pe credincioşi a înţelege şi a face acestea.

Preotul este interpretul calificat al Sfintei Scripturi şi paznicul Sfintei Tradiţii. Predania lor nu e a preotului, a unuia sau a unor creştini, ci este a Bisericii Ortodoxe întregi şi de totdeauna. Credincioşii necatehizaţi nu ştiu că Sfînta Liturghie reprezintă viaţa şi opera mîntuitoare a lui Iisus Hristos, în marile eI sensuri şi linii.

Cultul este cel mai mare titlu de cinste al Bisericii Ortodoxe şi de fapt, cel mai important element al vieţii religioase. El cuprinde doctrină, morală, pietate, învăţătură, artă şi viaţă, idée şi sentiment creştin în cea mai frumoasă limbă ce poate grai omul: imnul şi rugăciunea.

Preotul care ar lăsa nepăzită, stinsă, alterată de unul, de altul sau de el însuşi Sfînta Tradiţie, s-ar face vinovat de nesocotirea şi stricarea Bisericii şi a preoţiei.