„Adevărat grăiesc vouă: oricîte veţi lega pe pămînt,
vor fi legate şi în cer, şi cîte veţi dezlega pe pămînt,
vor fi dezlegate şi în cer.”
(Mt.18,13;Ioan 2,25)
Preoţia (hirotonia) este Taina în care prin punerea mîinilor arhiereului şi prin rugăciune se împărtăşeşte persoanei anume pregătită, harul care dă putere de a învăţa cuvîntul lui Dumnezeu, de a săvîrşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mîntuire.
În vechime, numărul rînduielii preoţiei era de şapte:
1. al portarilor şi al următorilor lor
2. al jurătorilor
3. al citeţilor
4. al ipodiaconilor
5. al diaconilor
6. al preoţilor
7. al epicopilor.
Despre aceste trepte şi rînduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi canonul 10 din Antiohia, precum şi canonul 4, al Sfîntului Sobor Ecumenic al IV-lea, etc.
În Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură se cunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii. Aceste trei trepte primesc sfinţirea sau hirotonia sau punerea mîinilor preoţiei, iar celelalte trepte inferioare nu sînt grade ierarhice în Biserici, ci sînt nişte distincţii sau grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sînt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sînt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mîinilor, dar nu prin Taina hirotoniei ci prin ierarhia hirotoniei. Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit primat, patriarh. La treapta de preot: presbiter şi protoiereu, apoi iconom stavrofor (purtător de cruce), şi în sfîrşit mitrofor, purtător de mitră. La treapta diaconiei există: arhidiacon sau protodiacon.
Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sînt două feluri de membri deosebiţi între ei: preoţii sau păstorii şi credincioşii sau turma. În Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai aceia care sînt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfînta Taină numită “punerea mînilor preoţiei” sau a hirotoniei. Iar această Taină nu se împărtăşeşte decît numai unora care sînt chemaţi şi au calităţile cerute de Sfînta Scriptură (I Tim.3,1-8).
Astfel, se vede, că deşi Dumnezeu prin Moise, a zis către poporul israelit că el îi va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezămîntul încheiat cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12-15). Se înţelege clar că nu era tot una preoţia generală – prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieş. 19, 5-6), cu această peroţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Această preoţie conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron pînă la venire lui Hristos. Acestă preoţie avea chemare de la Dumnezeu, se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfînta Scriptură.
Din cele de pînă aici se poate vedea, că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul este numit, “preoţie împărătească şi neam sfînt“ şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau ierarhia bisericească, cea instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron.
Hristos fiind sfîrşitul Legii, venind pe lume, a aşezat mai întîi noua preoţie, pentru că odată fiind schimbată preoţia, numaidecît trebuie să aibă loc şi schimbarea Legii. Deci, întîi preoţia s-a rînduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi a aşezat Hristos ierarhia preoţiei. El şi-a ales din mulţimea ucenicilor mai întîi 12 ucenici pe care i-a numit Apostoli şi apoi alţi 70 de ucenici. Iar mai pe urmă, Apostolii au aşezat în Biserică şi 7 diaconi. Pe cei 12 Apostoli, Mîntuitorul i-a învăţat cum să se boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul cînd Domnul propovăduia Evanghelia. Pe aceşti 12 Apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să frîngă pîinea – Liturghia de astăzi. La aceşti 12 Apostoli pe care şi-I alesese după Învierea Sa, timp de 40 de zile li S-a arătat adeseori şi i-a învăţat cele prentru Împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele. Peste aceşti 12 Apostoli, în ziua întîi a săptămînii (Duminica), la 50 de zile după Înviere (Cincizecime) s-a pogorît Duhul Sfînt în chip de limbi de foc, îmbrăcîndu-i cu putere de sus spre a propovădui Evanghelia. Pe aceşti 12 Apostoli i-a trimis după înviere să facă ucenici din toate neamurile, să-I boteze şi să-I înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit. După pogorîrea Sfîntului Duh, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli au rînduit prein rugăciune către Dumnezeu şi punerea mîinilor pe capul celor aleşi – hirotonie – darul diaconiei, al preoţiei şi al episcopiei/arhieriei sau mai marii preoţi ce se mai numesc presbiteri sau bătrîni.
La început, primilor din cei aleşi de către Sfinţii Apostoli pentru sarcina de mare responsabilitate a păstoririi primelor comunităţi creştine, li se dădeau denumirea generală de prezbiteri, deoarece erau dintre persoanele mai în vîrstă. Aceşti presbiteri nu sunt nişte simpli bătrîni ce trebuiau să îndeplinească simple funcţii onorifice, de natură aditivă, gospodarească sau economică, cum credeau unii.
Din Faptele Apostolilor 14, 23, vedem că presbiterii erau instruiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni, după o vreme de post. Ei, persoanele alese şi consacrate, consfinţiţi printr-o ceremonie liturgică formau ierarhia Bisericii primare. Creatorul sacru al prezbiteratului Bisericii primare reiese din modul sacramental al instruirii lui.
Presbiterii erau de fapt preoţi şi cea dintîi dintre funcţile lor era cea liturgică, pentru că în epoca apostolică, împreună cu Sfinţii Apostoli, ei alcătuiau ceea ce Sfîntul Apostol Pavel numeşte colegiu sacerdotal, ceată preoţească.
Funcţia liturgică a presbiterilor se vede limpede din Epistola Sfîntului Apostol Iacov 5, 14, unde apostolul îndeamnă pe credincioşi să cheme pe prezbiterii lor spre a se ruga şi a-I unge cu untdelemn. Alături de denumirea unică şi generală de prezbiter, apare şi cea de episcop şi de diacon.
Termenul de episcop este de origine grecească şi înseamnă supraveghetor. Termenul apare în Noul Testament de 5 ori (Fapte 20, 28. Filipeni 1,1. 1Timotei 3, 1-2. Tit 1,7. 1Petru 2, 25) şi la început era întrebuinţată numai de comunităţile creştine din diasporă. Uneori se aplică şi la prezbiteri, sinonimia dintre episcop şi presbiter era mai mult decît evidentă, presbiterii fiind îndemnaţi să păstorească turma lui Dumnezeu, supraveghind-o ca episcop.
La sfîrşitul secolului I – începutul secolului II, scrierile creştine arată că membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunităţi creştine sunt numiţi cînd episcopi, cînd prezbiteri. Amestecul acesta de denumiri se datorează faptului că, în acel timp, episcopii cît şi preoţii, se recrutau de preferinţă, dintre bătrîni, iar pe de altă parte şi faptului că primii episcopi conduceau Bisericile lor fiind ajutaţi, după modelul iudaic de colegiul bătrînilor sau presbiterilor. Sfîntul Iacob, episcopul Ierusalimului, era înconjurat de un astfel de colegiu.
Apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor fie direct prin gura Mîntuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfînt învăţătura Sfînta şi adevărurile de credinţă dîndu-le şi pricepere necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătură omenească. Nu tot aşa stau lucurile cu ceilalţi oameni, adică cu credincioşii de rind. Cînd Mîntuitorul a zis către Apostoli: “vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, pe cînd acelora nu li s-a dat” (Mt. 13,11). Ar fi de neînţeles ca prin textile de mai sus să fie osîndită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, cînd ştim de pildă, că Apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală înaltă, după cum el însuşi mărturiseşte şi cum rezultă din scriere lui care vădesc un autor cult, cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mîntuitorul.
Deci, cum ar fi osîndit chiar el însuşi ştiinţa cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie, Iosif din Arimateea şi Nicodim sînt cazuri care arată luminat că ştiinţa cea adevărată nu este osîndită şi nici măcar dispreţuită. Însă există “ştiinţă şi înţelepciune” care depărtează pe om de la Dumnezeu şi acestea sînt false şi osîndite. Oare nu însuşi Mîntuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învăţătură cînd a zis: “cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sînt care mărturisesc despre Mine.” (Ioan, 5,39) . Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar însemna că este un păcat a cerceta Sfintele Scripturi, prin care ne învăţăm cele spre mîntuire.
Credinţa e sentiment de încredere în Dumnezeu, e raport de taiăa fiasca respectuoasă, de dragoste şi de nadejde conştientă de bunătatea, de atotştiinţă şi atotputernicia Lui. Cu multă grijă, însă, trebuie să se dezrădăcineze din cultul ortodox tradiţiile cu caracter necreştin. Preotul trebuie să dea toată atenţia acestei stări de spirit şi acestei zone de contact şi de interferenţă create de omul simplu, între creştinism şi păgînism, între religia dumnezeiască şi cea omenească, zonă pe care creşte eresul în paguba învăţăturii creştine create şi a practicii Bisericii. Preotul trebuie să împiedice amestecul eresului cu tradiţia bisericească. Dar el nu poate lua lucrurile ca omul simplu. Este datoria preotului, legată de o mare responsabilitate morală, de a lumina credincioşii, de a-I scoate din închipuirea de basm a superstiţiei, din vîrsta copilăriei lor religioase şi a-I instrui asupra concepţiilor şi datoriilor religioase în aşa fel, încît confuzia dintre credinţa creştină şi superstiţiilie sa nu mai fie posibile.
Învăţătura Mîntuitorulu este clară: poruncii Lui de a voi şi de a face bine tuturor oamenilor nu I se poate opune nici o consideraţie omenească de alt sens. Răzbunarea, blestemul, dorinţa de a obţine cîştig, succese, avantaje sau plăceri care nu se pot recomanda în morala creştină, nu pot forma obiectul unei rugăciuni.
Cultul trebuie luat şi ţinut aşa cum s-a statornicit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cunoscători ai învăţăturii creştine şi ai sufletului omenesc.
Pentru a fi sigur că nu greşeşte preotul să nu iasă din textul şi regula cărţii de slujbă, nici din spiritul tradiţional al practicii bisericeşti, învăţînd şi pe credincioşi a înţelege şi a face acestea.
Preotul este interpretul calificat al Sfintei Scripturi şi paznicul Sfintei Tradiţii. Predania lor nu e a preotului, a unuia sau a unor creştini, ci este a Bisericii Ortodoxe întregi şi de totdeauna. Credincioşii necatehizaţi nu ştiu că Sfînta Liturghie reprezintă viaţa şi opera mîntuitoare a lui Iisus Hristos, în marile eI sensuri şi linii.
Cultul este cel mai mare titlu de cinste al Bisericii Ortodoxe şi de fapt, cel mai important element al vieţii religioase. El cuprinde doctrină, morală, pietate, învăţătură, artă şi viaţă, idée şi sentiment creştin în cea mai frumoasă limbă ce poate grai omul: imnul şi rugăciunea.
Preotul care ar lăsa nepăzită, stinsă, alterată de unul, de altul sau de el însuşi Sfînta Tradiţie, s-ar face vinovat de nesocotirea şi stricarea Bisericii şi a preoţiei.
Trebuie sa ştii sa mori şi sa înviezi în fiecare zi. Pentru ca viata înseamna moarte continua – Interviu cu Pr. Arsenie Papacioc cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă (I)
