Societatea creştină nu acorda nici un loc specific
femeilor din Evul Mediu, ba mai mult -
nici nu prevedea condiţia feminină. În această perioadă, femeia, înainte de a
fi ţărancă, castelană sau sfântă, era definită prin sexul şi trupul său.
Statutul de nevastă, văduvă sau fecioră, îi era conturat în raport cu un bărbat
sau cu un grup de bărbaţi.
Viziunea asupra condiţiei feminine în acea perioadă era
foarte vagă, femeia fiind situată mai mult de partea trupului şi a naturii,
revenindu-i obligaţia de a se ocupa de gospodărie şi de a da naştere copiilor.
Având în vedere faptul că în Evul Mediu femeia nu
dispunea de prea multe drepturi, căsătoria era decisă tot de bărbaţi, aceasta
reprezentând mai mult un act de pace. A
păzi şi a ţine femeile ocupate cu treburile casnice - acesta era idealul masculin în acea perioadă.
Soţii erau obligaţi să adune din afara casei bunuri şi bogăţii, iar
administrarea acestora îi revenea femeii. Nu vorbim despre administrarea
propriu-zisă, cât de păstrarea bunurilor şi transformarea produselor pentru
consumul familial, pe măsura nevoilor.
O soţie bună, o femeie pricepută, blândă şi cumpătată era
cea care ştia să organizeze utilizarea bunurilor aduse de bărbat. Fala deşartă,
lăcomia şi desfrâul erau excluse din cadrul familiei, acestea reprezentând
consumul în exces, ceea ce va afecta tot corpul social.
În Evul Mediu familia este un ansamblu de persoane asupra
căruia soţia trebuie să vegheze. În
primul rând, îi revine soţul, căruia trebuie să îi pregătească băi calde,
odihnă, căldură, să îi servească masa şi să îi facă patul. Dacă familia este
suficient de bogată încât să-şi permită şi servitori, tot femeia este cea care
se îngrijeşte de activităţile acestora. Femeiii îi revine şi educaţia copiilor,
o educaţie adusă nu prin lectură, ci prin exemplul propriu.
Pentru femeie existau doar două alegeri considerate
respectabile: soția supusă sau călugărița
dedicată religiei, însă asta nu înseamnă că femeile în Evul Mediu alegeau aceste
roluri. Această alegere o făceau tot bărbaţii.
Dar să revenim la femei şi familie... În perioada despre
care vorbim, în cazul în care femeile încălcau regulile impuse, acestea erau
supuse nu doar la condamnări în cadrul casei, ci şi la pedepse colective.
Totuşi, pe scara socială, femeile nu rămân atât de
izolate pe cât ni le reprezintă teoreticienii. Ţărăncile muncesc pământul,
nevestele de meşteşugar – în prăvălia soţului. Chiar şi femeile din casele senioriale
sau burgheze nu erau lăsate să stea degeaba, ci coseau sau torceau. Această
activitate era mai mult caracteristică fetelor, cărora nu li se acorda timp
pentru joacă sau dans, pentru ca nu cumva în timpul lor liber să aducă
prejudicii casei. Această activitate era practicată de fete pentru ca, în cazul
în care vor ajunge la sapă de lemn, să se poată întreţine.
După Francesco da Barberino, autor al unui Tratat de
educaţie pentru femei de la începutul secolului al XIV-lea, fiica unui „cavaler
cu blazon... va trebui să ştie a confecţiona pungi pentru bani, a coase şi a
toarce, astfel încât atunci când va fi la casa soţului, să nu stea de pomană,
ci să facă ceva folositor.”
Aceste activităţi erau practicate, desigur, pentru a
spori averea familiei, căci în cazul în care o femeie rămânea văduvă, aceasta
era nevoită să-şi câştige bucata de pâine necesară existenţei.
Acestea fiind spuse, în amurgul Evului Mediu femeile au început să fie independente de cadrele
căsătoriei. Totuşi, viciile şi virtuţile, sarcinile şi comportamentele femeii
au fost percepute tot în raport cu familia.
Încercaţi, dragi cititori, să vedeţi în femeie, mai
întâi, un ansamblu de înrudiri care depăşesc limitele casnicului. Pentru femei
nu totul se rezumă la acest spaţiu restrâns. Pentru femei, legăturile cu
bărbaţii nu se bazează numai pe căsătorie, ci şi pe prietenie, cooperare
economică şi aspiraţii politice.
Anna
Casian-Musteaţă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu