Protestantii si mai ales neoprotestantii, respingand cultul icoanelor, confunda icoana cu idolul, mai ales ca acest ultim cuvânt este tradus in Bibliile romanesti cu expresia putin defectuoasa „chip cioplit”.In combaterea cultului icoanelor, eterodocsii folosesc in primul rand textul de la Iesire (20, 4-5) (a II-a porunca din Decalog, care se poate vedea mai jos).
„Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos, şi din cate sunt in apele de sub pamant! Sa nu te inchini lor, nici sa le slujesti, ca Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea şi al patrulea neam…”.
Acolo unde in Biblia romaneasca avem expresia „chip cioplit”, iar in greaca cuvantul εἴδωλον „idol”, textul ebraic ne da termenul אֱליל, care inseamna de fiecare data idol sau orice reprezentare a unui (dumne)zeu strain, altul decat Dumnezeul lui Israel. Acest lucru se vede si din contextul in care au fost spuse aceste cuvinte de la Iesire (20, 2-3) – „Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Care te-a scos din pamantul Egiptului si din casa robiei; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!”.
Un alt text biblic folosit impotriva invataturii ortodoxe despre icoane este cel din Psalmul (96/97, 7), care in traducerea lui Cornilescu suna asa: „Sunt rusinati, toti cei ce slujesc icoanelor, şi care se falesc cu idolii…”. Traducerea Sinodala (Ortodoxa) insa spune: „Sa se rusineze toti cei ce se inchina chipurilor cioplite si se lauda cu idolii lor”.
Insa textele originale suna in felul urmator: cuvantul γλυπτοῖς (de la verbul γλύφω) inseamna sculptura, gravură iar cuvantul εἰδώλοις este pluralul cunoscutului cuvant idol.
Textul ebraic, din perspectiva textului grecesc si (apoi) romanesc, prezinta acesti termeni in ordine inversa: mai intai אֱליל (idol) si apoi גילוף (cioplitura, gravura).
Deci pana aici este esential sa intelegem ca in Psalmul (96/97, 7) nu intalnimcuvantul icoana (εἰκόνα), care de regula, in Vechiul Testament, traduce termenulסמל, dar niciodata nu este folosit cu referire la idoli sau „chipuri cioplite”. Vom reveni la acest aspect, dar sa vedem in continuare ce ne spune Scriptura despre idoli si „chipuri cioplite”.
Analizand toate textele biblice care contin aceste cuvinte vedem ca prin cuvantulidol (εἴδωλον) este desemnata o zeitate pagana, iar sintagma „chip cioplit”, de fapt cioplitura / gravura (γλυπτός) se refera la reprezentarea idolului si nu la orice fel de reprezentare (comparativ cu exemplul de mai jos, unde se vorbeste despre imaginile/sculpturile sacre din Templu si se foloseşte alt termen).
“Pe toti peretii templului de jur imprejur, pe dinauntru şi pe dinafara, a facut chipuri sapate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.” (III Regi 6, 29)
Daca interpretam sintagma “chip cioplit” ca referindu-se la orice fel de reprezentare, in mod clar heruvimii din Templu calcau aceasta porunca. Daca insa le interpretam ca referindu-se doar la idoli, orice contradictie dispare.
Mergand mai departe mai trebuie sa precizam cateva aspecte destul de importante:
Porunca de la (Iesire 20, 4-5) a fost data in contextul tendintei evreilor de a se lepada de Dumnezeul cel adevarat si de a se inchina idolilor sau chipurilor acestora, tocmai de aceea Scriptura precizeaza foarte clar: „Au facut vitei in Horeb si s-au inchinat idolului” (γλυπτῶ -ός) (Ps.105/106, 19); sau: „Au facut, in zilele acelea, un vitel si au adus idolului (εἴδωλον) jertfa si se veseleau de lucrurile mainilor lor” (Fapte 7, 41). Asa stand lucrurile, era firesc ca Dumnezeu sa spuna prin gura lui David „Ca toti dumnezeii neamurilor sunt idoli”.
O alta precizare importanta legata de „idolii neamurilor”, adica acele zeitati pagane reprezentate in diferite feluri, se face in Psalmul (134/135, 15-18), unde scrie: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri facute de maini omenesti. Gura au si nu vor grai, ochi au si nu vor vedea. Urechi au si nu vor auzi, ca nu este duh in gura lor. Asemenea lor sa fie toti cei care ii fac pe ei si toti cei ce se incred in ei”. Altfel spus, idolii sunt realitati finite, care nu fac trimitere la un Dumnezeu transcendent, idee exprimata de Sfantul Pavel prin intrebarea retorica „idolul este ceva?” (I Corintheni 10, 19).
Pe cand icoana pe care noi o cinstim face trimitere la Dumnezeul cel viu, iar insusi Dumnezeu a fost Cel care a ales sa faca minuni prin ea. Iar aceasta nu este o inventie actuala, si aceasta o spun pentru ca multi sunt reticenti la minunile savarsite prin icoane (de catre Dumnezeu). Dar oare este aceasta practica o noutate? Oare nu intalnim in Vechiul Testament minuni ale chivotului legii? (vezi Iosua 3, 15; I Samuel 4, 6; II Samuel 11, 12), ale sarpelui de arama care ii vindeca pe cei muscati de sarpe (Numerii 11, 12), oasele profetului Elisei care au inviat un om? (II Regi 13, 21), umbra lui Petru care a vindecat bolnavii? (Fapte 5, 15), hainele lui Pavel care au vindecat si scos duhuri rele din oameni? (Fapte 19, 12)
Toate acestea s-au intamplat, iar dupa cum am spus, Dumnezeu a ales sa faca minuni prin acestea. In cazul chivotului si al sarpelui avem de a face cu imagini prin care s-au facut minunile. Dumnezeu a facut minuni prin ramasitele profetului Elisei, prin umbra unui sfant si prin alte lucruri care s-au atins doar de un sfant. Si ne intrebam de ce oare a ales Dumnezeu sa faca aceasta? Pentru ca Dumnezeu ii cinsteste pe cei ce Il cinstesc. (I Regi 2, 30)
Faptul ca Dumnezeu poate sfinti lucruri materiale nu trebuie sa surprinda pe cei ce cunosc Scriptura. De exemplu, nu numai altarul templului era sfant, ci si tot ce il atingea: ”Sapte zile sa cureti astfel jertfelnicul si sa-l sfinteşti si va fi jertfelnicul sfintenie mare; tot ce se va atinge de el se va sfinti”. Iesirea (29, 37) A respinge adevarul ca Dumnezeu lucreaza prin lucruri materiale inseamna a cadea in Gnosticism.
[ret] : Daca icoanele ar fi cu adevarat idoli, oare s-ar mai putea infaptui atatea minuni prin ele, minuni care in final sunt tot spre slava Domnului?
Oare nu zice in psalm ca “urechi au si nu vor auzi”, “ochi au si nu vor vedea”, “gura au si nu pot grai”, pe cand sfantul care este reprezentat in icoana, vede, aude necazurile celui care isi inalta rugaciunile catre el (catre sfant) si mai mult decat atat, si “graieste”…adica se roaga lui Dumnezeu pentru acea persoana, iar rezultatul acestor fapte in numeroase cazuri este chiar milostivirea lui Dumnezeu care nu intarzie sa apara.
Un alt lucru pe care trebuie sa il stim este ca imaginile si sclupturile sacre in sine nu erau interzise, ci chiar poruncite, asa cum se poate clar vedea la Iesire (25, 17-22) şi III Regi (6, 18,27-29).
„Sa faci si capac la chivot, de aur curat, lung de doi coti si jumatate, si lat de un cot şi jumatate. Apoi sa faci doi heruvimi de aur; şi sa-i faci ca dintr-o bucata, ca şi cum ar rasari din cele doua capete ale capacului. Sa pui un heruvim la un capat şi un heruvim la celalalt capăt al capacului. Si heruvimii sa-i faci ca si cum ar iesi din capac. Heruvimii acestia sa fie cu aripile intinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar fetele sa si le aiba unul spre altul; spre capac sa fie fetele heruvimilor. Apoi sa pui acest capac deasupra la chivot, iar in chivot sa pui legea ce iti voi da. Acolo, intre cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Ma voi descoperi tie si iti voi grai de toate, cate am a porunci prin tine fiilor lui Israel.”Iesire (25, 17-22)
„Pe scandurile de cedru dinauntru templului erau facute sculpturi în forma de castraveti si flori de trandafiri imbobociti; totul era acoperit cu cedru si piatra nu se vedea”. III Regi (6, 18)
„Si a asezat el heruvimii la mijloc in partea de la fund a templului. Aripile heruvimilor erau insa intinse; si atingea aripa unuia un perete si aripa celuilalt heruvim atingea pe celalalt perete. Iar celelalte aripi ale lor se atingeau in mijlocul templului aripa de aripa. Si a imbracat el heruvimii cu aur”. III Regi (6, 27-28)
In ambele cazuri este vorba de Heruvimi („care sunt in cer, sus” – cf. Iesire 20,4), iar in al doilea caz e vorba si de „sculpturi in forma de castraveti si flori de trandafiri imbobociti” si „chipuri de copaci, de finici şi de flori imbobocite” („care sunt pe pamant, jos” – cf. Iesire 20,4).
Deci „Sa nu-ti faci chip cioplit si nici un fel de asemanare a nici unui lucru din cate sunt in cer, sus, si din cate sunt pe pamant, jos..” vedem la (Iesire 20,4) dar vedem ca ambele dintre acestea apar in Templul de la Ierusalim, si atunci o sa zicem ca Scriptura se contrazice?
Bineinteles ca nu ! pentru ca acestea nu erau considerate “chipuri cioplite”, deoarece dupa cum spuneam si mai sus “chip cioplit” (nu numai ca traducerea originala ar fi “idol”) face referire la o zeitate pagana, iar cele din templu nu erau, la fel cum nici icoanele nu sunt.
Pe langa acest lucru imaginile si obiectele sacre nu numai ca erau permise, ci ele erau si cinstite, iar prin ele se manifesta slava si puterea lui Dumnezeu. Asa cum vedem la Iesire (3, 1-5), in anumite locuri Dumnezeu se poate manifesta in mod deosebit, chiar daca este omniprezent.
In vremea aceea, Moise pastea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul sau. Si departandu-se odata cu turma in pustie, a ajuns pana la muntele lui Dumnezeu, la Horeb; Iar acolo i S-a aratat ingerul Domnului intr-o para de foc, ce iesea dintr-un rug; si a vazut ca rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise si-a zis: “Ma duc sa vad aceasta aratare minunata: ca rugul nu se mistuieste”. Iar daca a vazut Domnul ca se apropie sa priveasca, a strigat la el Domnul din rug si a zis: “Moise! Moise!”. Şi el a răspuns: “Iata-ma, Doamne!” Si Domnul a zis: “Nu te apropia aici! Ci scoate-ti incaltamintea din picioarele tale, ca locul pe care calci este pamant sfant!”
Acest lucru a fost valabil mai ales cu privire la Templul lui Dumnezeu din Ierusalim (cf. II Paralipomena 7, 2-3)
Atunci n-au putut preotii sa intre în templul Domnului din pricina slavei lui Dumnezeu care umpluse templul. Si toti fiii lui Israel, vazand cum s-a coborat focul si slava Domnului peste templu, au cazut cu fata la pamant pe pardoseala, s-au inchinat si au slavit pe Domnul: “Ca este bun, ca in veac este mila Lui!”
..dar si cu privire la obiectele sacre din el. Dumnezeu prefera sa se descopere si sa graiasca „intre cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii” (cf. Iesire 25, 22), iar profanarea de catre Belsatar a vaselor folosite la Templu a fost pedepsita de Dumnezeu cu moartea imediata (cf. Daniel 5, 2-30).
Mergand putin mai departe, vedem ca Scriptura Vechiului Testament interzice totusi reprezentarea lui Dumnezeu si ne spune si de ce: „Tineti dar bine minte ca în ziua aceea, cand Domnul v-a grait din mijlocul focului, de pe muntele Horeb, n-ati vazut nici un chip. Sa nu gresiti dar si sa nu va faceti chipuri cioplite, sau inchipuiri ale vreunui idol, care sa infatiseze barbat sau femeie, sau inchipuirea vreunui dobitoc de pe pamant, sau inchipuirea vreunei pasari ce zboara sub cer, sau inchipuirea vreunei jivine, taraste pe pamant, sau inchipuirea vreunui peste din apa, de sub pamant; sau, privind la cer şi vazand soarele, luna, stelele si toata ostirea cerului, sa nu te lasi amagit ca sa te inchini lor, nici să le slujesti, pentru ca Domnul Dumnezeul tau le-a lasat pentru toate popoarele de sub cer”(Deuteronom 4, 15-19).
Acest pasaj ii invata pe evrei sa nu-si faca o infatisare falsa a lui Dumnezeu, pentru ca nu L-au vazut; dar noi, crestinii credem ca Dumnezeu S-a intrupat prin persoana lui Iisus Hristos, deci putem infatisa “ce am privit” (I Ioan 1, 1). Dupa cum a spus Sf. Ioan din Damasc:
“In vechime, Dumnezeu neintrupat si nemasurat nu a fost niciodata infatisat. Dar acum ca Dumnezeu a fost vazut in trup si a vorbit cu oamenii, acestia pot face o infatisare a lui Dumnezeu asa cum L-au vazut. Nu ma inchin materiei, ci Dumnezeului materiei, care a devenit materie pentru mine si S-a coborat sa locuiasca in materie, care mi-a pregatit mantuirea prin intermediul materiei. Nu voi inceta sa cinstesc aceasta materie care mi-a daruit mantuirea. O cinstesc, dar nu ca Dumnezeu.”
Deci pentru ca Dumnezeu nu fusese vazut, evreii nu aveau voie sa-L reprezinte in vreun fel, mai ales dupa obiceiul paganilor, care reprezentau divinitatile prin diferite creaturi. Dumnezeul evreilor este Creatorul cerului si al pamantului si nu poate fi reprezentat ca o creatura. Totul este clar.
Evanghelia dupa Ioan (1, 18) spune „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata”– ceea ce este adevarat, numai ca Scriptura, contrar practicii sectare, nu se opreste aici, ci spune in acelasi verset: „Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut.” In aceeasi Evanghelie (Ioan 12, 45) Insusi Hristos dezvaluie aceasta învatatura spunând: „Cel ce Ma vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Deci odata cu intruparea Fiului lui Dumnezeu care S-a facut vazut si pipait (cf. I Ioan 1, 1-36), cel putin unul din Ipostasele divine poate fi reprezentat, pentru ca a fost vazut, iar aceasta reprezentare se numeşte „icoană”.
Intelesul ei este total diferit de cel de „idol” sau „chip cioplit”, iar argumentul central al posibilitatii redarii iconice este cel enuntat de Ioan Teologul: „In aceasta sa cunoasteti duhul lui Dumnezeu : orice duh care marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup, este de la Dumnezeu. Si orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ati auzit ca vine si acum este chiar în lume” (I Ioan 4, 2-3).
Probabil ca sunt multi care se intreaba cum de nu aflam icoane in Scriptura, avand in vedere importanta lor in credinta Ortodoxa. Insa nu numai ca le gasim, dar le gasim si in nenumarate locuri: pe chivot (Iesirea 25, 18), pe perdelele din cort (Iesirea 26, 1), pe perdeaua din Sfanta Sfintelor (Iesirea 26, 31), pe pereti (III Regi 6, 29), in locul sfant (III Regi 6, 23), pe usi (III Regi 6, 32), pe alte lucraturi din Templu (III Regi 7, 29/36), deci cam peste tot unde te uitai.
Un alt aspect pe care vreau sa il lamuresc este acela de care multi se smintesc..cinstirea icoanelor. Inainte sa dau un exemplu mai argumentat, as vrea sa dau un exemplu mai simplu, pe care majoritatea l-ar putea intelege. Fiecare dintre noi avem o poza cu mama noastra, sau cu iubita/iubitul nostru, nu? La fel cum sarutam poza mamei, la fel, cu aceeasi cinste sarutam si icoana Maicii Domnului sau au unui sfant. La fel cum uneori ne varsam lacrimile, si sufletul peste poza unei persoane dragi pierdute, la fel ne varsam si noi lacrimile peste icoane.
De multe ori vorbim cu poza celui drag care nu mai este acum printre noi, si vorbim cu ea ca si cum ne-ar auzi, sau ne-ar veghea. Iar daca parintii nostri ajung in rai, oare nu sunt ei prietenii lui Dumnezeu? Oare nu i-ar asculta Dumnezeu daca L-ar ruga sa aiba grije de tine? Ei..tocmai deasta ne rugam noi (si) la icoane pentru ca, acel sfant care este reprezentat, odata ajuns in rai poate mijloci pentru noi inaintea lui Dumnezeu.
La fel cum noi plecam capul in fata bunicului care a fost pe front in razboi, sau in fata vreunui intelept, la fel si noi crestinii ortodocsi plecam capul in fata sfantului reprezentat in icoana. La fel cum oamenii mai demult se inchinau la regi pentru ca aveau coroana, noi crestinii ortodocsi cu mult mai multa smerenie ne inchinam (dar nu in sensul in care cuvantul inchinare se foloseste in limba materna) in fata icoanei, in care este reprezentat un sfant care a fost incoronat insusi de Dumnezeu. Un termen mai corect ar fi ca noi veneram icoanele (nu lemnul sau vopseaua..ci persoanele pictate) ceea ce inseamna ca le respectam pentru ca sunt obiecte sfinte.
Daca icoanele le veneram, pe Dumnezeu il adoram, iar intre venerare si adorare este o mare diferenta. Am incarcat mai sus o poza, a se observa ca Maica Domnului arata cu mana spre Fiul ei, spre Iisus Hristos. (pe Acela Il adoram) Acest fapt se poate vedea in majoritatea icoanelor in care apare Maica Domnului si cu Iisus impreuna. (o mana indreptata spre Mantuitorul)
Citim in Scriptura ca evreii aveau porunca sa se inchine inaintea chivotului, care avea pe el imaginea a doi heruvimi. In Psalmul 98, 5, se porunceste “Înaltati pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinati-va înaintea asternutului picioarelor Lui, caci este Sfânt!”. Sa observam ca aici cuvantul “inchinare” este acelasi cu cel folosit în Iesirea (20, 5), unde ni se porunceste sa nu ne închinam la idoli.
Ce este “asternutul picioarelor Lui”? In I Paralipomena (28, 2), David foloseste aceasta expresie referindu-se la Chivotul Legamantului. Psalmul 98 incepe cu imaginea Domnului care “sade pe heruvimi” (98:1) şi sfarseste cu indemnul de a ne inchina pe muntele Lui cel Sfant – ceea ce intareste faptul ca in acest context se refera la Chivotul Legamantului. Aceasta fraza reapare în Psalmul (131, 7), unde este precedata de expresia “haide la locuinta Lui” si este urmata de chemarea “Scoala-Te, Doamne, vino la locul tau de odihna, Tu si Chivotul maretiei Tale!”
As mai dori acum la final sa mai adaug un mic amanunt care este destul de important. Spre deosebire de pictura religioasa apuseana, care pune accentul pe reprezentarea cat mai realista a scenelor sfinte cu scopul de a arata cat mai palpabil si mai omenesc pe sfinti, spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantina – urmând canoanele – nu încearca o reprezentare realista, ci una conventionala, epurata de toate amanuntele care ar duce cu gândul la ceva lumesc, sau apartinând realitatii materiale, cu scopul de a ridica pe om la cele dumnezeiesti. De aceea, în pictura bizantina, chiar daca exista peisaje, cetati, acestea nu sunt întocmai cu realitatea, ci sunt stilizate, iar fondul de aur prezent semnifica slava, lumina în care se veselesc sfintii si spre care suntem si noi chemati.
Adica cu alte cuvinte Ortodoxia considera ca icoana nu este pentru desfatarea ochiului ci pentru contemplarea lui Dumnezeu. Icoana (in intelesul pe care-l are acum acest termen în crestinism) este ceea de ne duce cu gandul, credinta si doxologia la Dumnezeu, iar idolul este ceea ce se interpune (ca un zid) intre noi si Dumnezeu.
Cuvântul “icoana” care este de origine greaca, insemnând imagine. Mai mult decât atât, icoana este o imagine facuta nu pentru ochi si minte, ci pentru suflet si inima, caci, chiar daca sensurile nu sunt intelese de la prima vedere, icoana aduce mangaiere, ne intareste facându-ne sa avem nadejde; cand sufletul “plange” si privim icoana Maicii Domnului, parca simtim iubirea, milostivirea si sprijinul aceleia ce “a nascut pricina veseliei”. Icoana ne ridica din lumea concreta, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gandul la cele mai presus de lume, la contemplatia care ne sfinteste vederea si, prin ea, sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu