Un destin periclitat de valul deportărilor din 1949 „Vreau să-mi întorc în proprietate măcar terenul casei părinteşti...”

Mai mult de jumătate de veac ne desparte de cele trei valuri de deportări (12-13 iunie 1941, 6-7 iulie 1949, 1 aprilie 1951) din ţara noastră (pe atunci RSS Moldovenească), în care oameni nevinovaţi, numiţi „chiaburi” de către conducerea de atunci, erau ridicaţi noaptea şi transportaţi „cu hurta” în vagoane de vite spre Siberia de gheaţă. Deşi au trecut ani de atunci, mulţi dintre ei nici pînă astăzi nu-şi pot întoarce bunul nume, averea cu bunurile confiscate ale părinţilor sau buneilor.Am scăpat de Siberie,fiind aruncat din maşină... Domnul Petru Chiferciac, din s. Bujor, mai bine de 40 de ani bate pragurile diverselor instanţe pentru a i se întoarce averea tatălui şi bunicilor care au fost ridicaţi în vara anului 1949 şi deportaţi în regiunea Tiumeni. 

La cei 71 de ani, dl Chiferciac îşi aminteşte în cele mai mici detalii noaptea în care au fost ridicaţi bunicii săi Gheorghe şi Elena Chiferciac, chiar dacă pe atunci avea doar 9 anişori. „Trăiam într-o ogradă cu bunicii noştri, dar deoarece era perioada de după foamete eu trăiam în casa bunicilor, iar sora mea Elena – cu mama, îşi aduce aminte trista poveste dl Petru. Am fost treziţi într-un miez de noapte, buimaci de pe somn, de nişte bătăi în uşă cu indicaţii, precum că vom fi duşi în Siberia, deoarece bunicii sunt „culaci”. Deoarece eu eram la bunici, m-au suit şi pe mine în maşină cu ei. Eu însă plîngeam întruna, nu reacţionam la observaţiile soldaţilor care îmi răcneau să tac, de aceea pe la o bucată de drum, pe lîngă Lăpuşna, unul din „upolnomoşnici” m-a aruncat din mers din maşină... Şi pînă astăzi mi-a rămas semn de năsăditură la nivelul coapsei drepte..., spune dl Petru cu ochii plecaţi după care face o pauză îndelungă, pentru a-şi continua relatarea. Bine că s-au găsit nişte oameni buni, străini pentru mine, care a doua zi m-au întors acasă...

După deportarea buneilor în regiunea Tiumeni, Petru a trăit împreună cu mama şi sora sa Elena (tata a murit pe frontul românesc în 1944) în casa acestora. În anul 1960, pleacă la armată în Belorusia, din casa părintească a tătălui său, cu gînd să revină peste 2-3 ani pentru a-şi amenaja cuibuşorul copilăriei sale. Dar nu a fost să fie... „În toamna anului 1962, primesc scrisoare de la mama, în care ea îmi scrie că casa bunicilor a fost demolată la indicaţia lui Roif Sapş Abram, preşedintele colhozului de atunci (pe 14 sate) şi Olaru Alexandru, preşedintele sovietului sătesc. Avuţia bunicului nu era atît de mare (preţuită cu 100 mii ruble pe atunci), nici astăzi nu înţeleg de ce a fost ridicat ca culac, dar nici nu era de nimica – 2 case, 3 saraie, gard de piatră, etc. După cum a aflat ulterior, după spusele martorilor şi oamenilor implicaţi în transportarea materialelor de construcţie, toată piatra (54 cuburi) a fost folosită la construcţia şcolii din sat, iar alte materiale – duse la depozitul colhozului.” Vestea de acasă l-a întristat foarte mult, de aceea cu scrisoarea mamei s-a prezentat la Statul major al unităţii militare, rugînd să fie eliberat pe 10 zile pentru a pleca la baştină. S-au mirat mult şi cei de la Centrul Militar din Belarusi, promiţîndu-i să se implice pentru a-l ajuta, dar cînd au încercat s-o facă, au fost avertizaţi că este vorba de un conflict politic, şi nu se merită să se implice. Totodată, i s-a recomandat să-şi calmeze spiritele, dacă nu vrea să fie ridicat şi el ca bunelul său.

Rămas fără casa părintească, a cutreierat lumea

La patru ani, după ce au fost deportaţi, bunica moare, bunelul se întoarce în Bujor în 1959, dar din cauza sănătăţii şubrede este dus la o casă de bătrîni. Deoarece casa părintească a fost demolată, tînărul Petru Chiferciac decide că nu are la ce să se mai întoarcă acasă, de aceea, după trei ani de armată, se angajează ca miner în regiunea Doneţk. După doi ani, îşi schimbă locul de muncă, fiind angajat pe un vapor-frigider, în calitate de refrigerator, în Novorosiisk. Apoi soarta l-a dus tocmai în regiunea Comi, unde dînsul se angajează în calitate de şofer într-o întreprindere de construcţie, pînă-n toamna anului 1969.

„La sfîrşitul anului 1969, m-am întors acasă, la rugămintea mamei, care pentru a mă opri la baştină, mi-a acordat 15 ari din terenul fratelui ei, care era deportat pe viaţă în Siberia, îşi continuă povestirea dl Chiferciac. În acea perioadă, m-am căsătorit, de aceea m-am apucat de construcţia unei căsuţe pe locul nou, totodată m-am angajat ca şofer la ATB-37 pe ruta Bujor-Chişinău, unde am lucrat timp de 6 ani.” În anii cînd i s-au născut cei doi copii – o fată şi un băiat, dl Petru lucra deja în calitate de şofer la o fabrică de păsări din sat. „Niciodată nu mi-a plăcut nedreptatea şi nici oamenii care nu-şi respectă apropiatul sau angajatul său, de aceea nu o dată m-am împotrivit încălcărilor comise de conducerea acestei întreprinderi,” ne-a specificat interlocutorul nostru cînd s-a referit la munca sa la fabrică. “Din cauza unor controale pe care le-a suportat administraţia întreprinderii, eu, împreună cu cîţiva angajaţi nu am mai avut parte de zile bune, din care cauză am fost nevoit să las casa, familia şi să plec tocmai la Surgut. Am fost preîntîmpinat de către nişte oficiali că dacă nu mă ogoiesc voi avea probleme mai mari. M-am întors după mai bine de un an, cînd un incident interesant l-a dat de gol pe şeful fabricii, în sfîrşit toţi văzîndu-i adevărata faţă, fiind pedepsit la justa valoare.”

Aproape 40 de ani - în căutarea dreptăţii

Chiar dacă a fost mereu în activitate, dl Chiferciac întotdeauna era frămîntat de gîndul cum poate să-şi întoarcă averea tatălui şi bunicilor, care a fost confiscată ilegal. După aproape 40 de ani, în 1989, buneii săi au fost, totuşi, reabilitaţi. În 1993, Petru Chiferciac a înaintat o cerere de chemare în judecată, solicitînd obligarea colhozului „Moldova” de a restitui echivalentul averii familiei sale. „Pentru a cîştiga procesul, înainte de prima şedinţă, judecătoarea Svetlana Novac mi-a propus atunci să-i dau 76 mii cupoane, i-am promis că-i achit doar după cîştigarea procesului, la care dînsa, cam greu, dar s-a învoit,” îşi aminteşte dl Chiferciac.

La data de 29.06.1993, judecătoria Hînceşti, la care este prezent şi fostul preşedinte de colhoz Roif Sapş Abram, decide de a respinge cererea dlui Chiferciac în adresa colhozului „Moldova” referitor la restituirea sumei de 750 000 cupoane, reieşind din faptul că a fost omis termenul de prescripţie.„Deşi cu ceva timp în urmă, la o şedinţă a judecătoriei norodnice, ce a avut loc în sat, prezidată de judecătoarea Svetlana Novac, dreptatea era de partea mea, la cea de la Hînceşti unde a participat şi dl Roif, mi s-a refuzat din considerentul că a fost depăşit termenul de prescripţie. Poate dacă mituiam la momentul potrivit judecătorul, dreptatea era de partea mea, dar aşa...”

O perioadă, dl Chiferciac a lăsat totul baltă, dar după anii 2000 a început să bată din nou pragurile diferitor instanţe – primărie, Consiliul raional, Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiţie, preşedintele republicii, pe atunci Vladimir Voronin, audienţă la diverşi miniştri, deputaţi, etc. Rezultatul fiind acelaşi de fiecare dată – redirecţionat de la o instanţă la alta. „Acum doi ani, mi-am luat avocat pe dl Ion Istrati din or. Hînceşti, fost consilier raional, care mi-a promis, după cum a spus el să mă ajute neapărat, „la început trebuie să scoatem cele 118 mii lei, valoarea bunurilor materiale ale bunelului dvs confiscate  ilegal, apoi şi terenul părinţilor”, dar au trecut doi ani, dar eu nici pînă astăzi nu am văzut careva acţiuni concrete din partea dumnealui..., spune cu regret Petru Chiferciac. În replică, avocatul Ion Istrati, a concretizat faptul că cunoaşte foarte bine cazul dlui Chiferciac, deoarece a fost preşedintele şedinţei Consiliului raional, la care cîţiva ani în urmă problema respectivă s-a pus în discuţie, fiindu-i respinsă cererea pînă la urmă. „După aproape 8-9 luni de la şedinţa respectivă, dl Chiferciac s-a adresat la mine să-l ajut, i-am spus că voi studia cazul, dar careva contract oficial cu d-lui nu am încheiat, deoarece vroiam mai întîi să mă documentez, ne relatează dl Ion Istrati. I-am explicat atunci dlui Chiferciac că de fapt s-a omis termenul de atac a deciziei Consiliului raional în instanţa de judecată, care trebuia făcut în decurs de 30 de zile de la ridicarea copiei respectivei hotărîri. În principiu dl Chiferciac are dreptate şi eu salut modalitatea de a-şi apăra drepturile sale, dar dumnealui a luat o cale greşită chiar de la bun început, adresîndu-se în diverse organe ale administraţiei publice locale, SIS, deputaţi, miniştri, cînd era cazul să se adreseze direct în instanţa de judecată, a cărui competenţă este soluţionarea problemei sale, pentru a nu fi omis termenul de prescripţie.”

Divergenţele apărute între el şi avocatul său, Ion Istrati, nu l-au făcut pe interlocutorul nostru să se oprească din drum, ci dimpotrivă, acum două săptămîni, el a făcut o cerere repetată în adresa Consiliului raional, pentru a-i fi reexaminate documentele prezentate, deoarece e încrezut că dreptatea este totuşi de partea lui.

La despărţire, am vizitat împreună cu dl Petru Chiferciac locul casei părinteşti, unde a locuit cîţiva ani în urmă, el împreună cu bunicii săi. Aici am întîlnit-o pe mătuşa Ileana Răzvanţ, vecina din preajmă, care în discuţie cu noi, şi-a amintit despre acele vremuri, cînd „după ordinul nu ştiu cui”  a fost demolată casa familiei Chiferciac. „L-am petrecut pe Petrea la armată din casa bunelului, dar cînd s-a întors n-a mai avut, sărmanul, la ce să se întoarcă...Stă terenul acesta acum al nimănui...” Şi Teodor Coşleţ, un alt consătean şi prieten de-al dlui Chiferciac îşi aduce aminte bine de acele timpuri, cînd oameni gospodari erau ridicaţi şi duşi în Siberia, iar casele lor demolate sau luate la stat. „Să fi ştiut Petrea atunci, că venind de la armată nu va mai găsi casa bunelului...Toată lumea ştie că lui îi aparţine pe drept, dar iată nu şi-l poate întoarce de ani de zile,” ne spune prietenul său din copilărie, Teodor Coşleţ.

Din fosta casă părintească astăzi a rămas doar locul, care actualmente e folosit cu destinaţia de piaţă agricolă. Este un teren aflat în mijlocul satului, la o răscruce de drumuri, nelocuit de nimeni, ce stă parcă în aşteptarea moştenitorului adevărat..., pe care dl Chiferciac, în memoria bunicilor şi părinţilor săi, e dispus să şi-l întoarcă cu orice preţ ...

Tatiana TODOSEICIUC, curierul.md