Savanţii lingvişti din Republica Moldova, dar şi renumiţi savanţi din alte ţări (Rusia, Ucraina, Germania, SUA, România, Franţa, Canada ş.a.) au respins cu vehemenţă falsa teorie despre existenţa unei aşa-zise „limbi moldoveneşti”.
Lupta aceasta aprigă continuă şi până în zilele de astăzi. Şi dacă aberaţiile privitor la faptul că suntem „moldoveni” mai au loc de manevră, unii inducând lumea în eroare prin eronare de sensuri privind identitatea şi naţionalitatea, apoi, în ceea ce ţine de limbă, nu există o „limbă moldovenească” aparte, din moment ce gramatica acesteea este identică cu cea a limbii române.
Asupra acestui lucru continuă să insiste şi profesorii de limbă şi literatură română. Or, chiar dacă nu avem încă drept limbă oficială de stat „limba română”, de fapt acesta este obiectul predat elevilor şi studenţilor în şcolile şi universităţile noastre.
Explicaţia acestor paradoxuri vine să ne-o dee Ion DOMBROV, filolog de specialitate, cel care de-a lungul a 66 de ani a muncit în calitate de profesor de limbă şi literatură română, învrednicindu-se pentru activitatea sa rodnică de „promovare a limbii române” de medalia „M.Eminescu”.
— Dle Ion Dombrov, cărui fapt credeţi că se datorează situaţia lingvistică de astăzi, când unii se încăpăţânează cu tot dinadinsul să vorbească „limba noastră cea... moldovenească”, insistând cu vehemenţă asupra existenţei acesteea şi considerând limba română drept una străină?
— Am rămas uluit să aud că până şi cel mai înalt demnitar de stat din Republica Moldova afirmă că într-o situaţie folosim limba română, iar în alta — cea moldovenească.
Spre marele nostru regret, şi unii dintre intelectualii noştri susţin că vorbesc moldoveneşte, căci, spun ei, „aşa au vorbit şi vorbesc părinţii noştri”. Toate acestea sunt rezultatele influenţei de zeci de ani a politicii lingvistice sovietice, a „fratelui mai mare” care cere, în cel mai mârşav mod, să fie introdusă limba rusă drept a doua limbă de stat.
Câte daune a adus limbii noastre române acel bilingvism cultivat în Republica Moldova de ani de zile, încât, ascultându-i pe unii vorbitori, te cruceşti de cele auzite. Într-o cuvântare, la o şedinţă, un pretins intelectual cu studii superioare concluziona că „dacă pravlenia o reşit aşa, noi n-avem pravă să reşim naoborot”. O adevărată tâmpenie lingvistică.
Alta şi mai anapoda. Fiind în România, la Târgu-Mureş, un prieten într-un magazin întreabă: „Ce razmer sînt tuflele ălea?”, la care vânzătoarea, uimită, a constatat că suntem din Basarabia. Iată aşa e faţa noastră şi a „limbii moldoveneşti”.
— Chiar dacă astăzi ne ambiţionăm să vorbim corect româneşte, multora din noi, din păcate, ne mai scapă câte un calc din limba rusă. Şi în şcoală, calchierile rămân a fi o mare problemă atât a elevilor, cât şi a pedagogilor. Cum să scăpăm de ele?
— Într-adevăr, calchierile din limba rusă ne îngunoiază frumoasa şi melodioasa noastră limbă. O colegă, profesoară de limba română, se justifica deoarece „stă acasă pe foaie de boală”. Cum poţi sta pe o foaie, mă întreb, de parcă n-ar exista sintagma românească corectă „certificat medical”.
Câte dubii şi lipsă de sens adevărat conţin expresiile calchiate din limba rusă de tipul: „Cu Anul Nou!”, „Cu sărbătoarea!”, „Cum cu viaţa?” etc.
Ani de-a rândul, în articolele din revistele de specialitate periodice, lingviştii, pedagogii, intelectualii din alte domenii au atenţionat asupra acestor caricaturi de limbă. Dar încăpăţânarea noastră rămâne încă viabilă.
În perioada regimului totalitar sovietic s-au încetăţenit în limba noastră apelative de tip rusesc ca „Maria Ivanovna”, „Vasile Mihailovici”, „Tamara Petrovna”, „Pavel Ivanovici”, de care nicicum nu ne putem izbăvi. Cu regret, şi în şcolile noastre profesorii se adresează încă între ei în aşa mod. Asemenea apelative întâlnim mai ales în instituţiile medicale şi în unele oficii, ceea ce este absolut nefiresc limbii române, ba chiar condamnabil. Unii vorbitori consideră că o asemenea adresare este mai onorabilă. Oare?
— Şi cum ar trebui să fie în mod normal?
— E timpul să ştim cum să ne adresăm între noi. Adresarea verbală se realizează prin fireasca formulă protocolară „doamnă” sau „domnul”. E corect să ne adresăm „ domnul preşedinte”, „ doamnă primar” (şi nu primăriţă), „doamnă doctor” (şi nu doctoriţă), „domnul ministru”, „domnul brigadier” etc.
Elevii trebuie să se adreseze dascălilor prin apelativul „doamnă/domn profesor, director” şi nu cum se practică în şcoli „doamna Maria”, „domnul Ion”. E nevoie de o renunţare categorică atât în şcoli, cât şi în alte instituţii la această nefirească formulă a limbii române, ce include în sine şi o lipsă totală de politeţe.
— Ce alte greşeli se atestă în vorbirea orală şi scrisă a concetăţenilor noştri?
— Atât în vorbirea orală, cât şi în cea scrisă se mai atestă frecvent utilizarea neadecvată a cazului dativ: „le-a dat la elevi tema nouă”, „le-a altoit la tineri dragostea de literatură”, „le-a dat la toţi”.
Este incorectă de asemenea utilizarea prepoziţiei „la” cu substantivele proprii ca „am plecat la Italia”, „ ... la Franţa”, „ ... la Irlanda”, „ ... la Germania”. Se întâlnesc cazuri de accentuare eronată a unor lexeme: „diplómă”, „directór”, „suntém”, „pricínă” (corect „díplomă”, „diréctor”, „súntem”, „prícină”).
— De ce totuşi limba română nu se poate afirma la ea acasă?
— De-a lungul celor douăzeci de ani de independenţă naţională ne indignăm de atitudinea negativă a alolingvilor faţă de istoria ţării noastre şi faţă de limba română. Fiind învrăjbiţi de o cruntă românofobie ei au ajuns chiar să ne urască istoria, obiceiurile. Iar limba o consideră a „baranilor”, „ţâganschii iazâc”. Nici măcar formula de salut „bună ziua” nu doresc să o pronunţe.
Cum am menţionat mai înainte, cel mai ridicol e că o minoritate etnică de 12 % cere introducerea limbii ruse drept a doua limbă de stat în Republica Moldova. Iar noi, băştinaşii, prin tăcerea noastră (spre ruşinea noastră!) parcă am accepta această neaghioabă cerinţă.
— Şi atunci ce ar trebui să facem fiecare din noi pentru a-i determina şi pe alţii să ne respecte limba pe care o vorbim, istoria şi identitatea.
— E un imperativ al vremurilor noastre să ducem o luptă insistentă pentru respectarea formelor corecte, logice şi fireşti ale limbii noastre române, „limbă veche şi-nţeleaptă”,„ca un fagure de miere” (Eminescu).
Şi poetul Gheorghe Sion afirma: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim./ Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm./ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântăm/.
În încheiere, aş vrea să fac o adresare către intelectualitatea noastră: „Să acţionăm cu dârzenie pentru a ne debarasa de acea „noapte întunecoasă a bilingvismului” şi teoriile false despre limbă, cât şi de ignoranţa în care dăinuim.
Marele Shakspeare prorocea: „Căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte...”
Să dea Domnul să fie aşa!
Luminiţa Netedu, gazetadesud.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu