Istoria Bisericii „Sf. Dumitru” din Chişinău

100 de ani de la finisarea construcţiei

În anul 2002, biserica parohiei „Sf. Dumitru” din sectorul Botanica, oraşul Chişinău, împlineşte 100 de ani de la finisarea construcţiei. Terenul bisericii este amplasat în centrul cartierului locativ al sectorului Botanica, format între străzile Dacia, Traian, Cuza Vodă şi Independenţei.
Creştinii, zidind biserici şi mănăstiri, au pus şi din sufletul lor în ele şi-au arătat dragostea pentru credinţa cea dreaptă. „Biserica este singurul sălaş al lucrurilor frumoase, create de geniul poporului, care a rămas până azi” (N. Iorga). În această ordine de idei se înscrie şi istoria ridicării, înzestrării şi restaurării bisericii „Sf. Dumitru” din or. Chişinău.

În anul 1889, preotul bisericii „Sf. Teodor Tiron”, Petru Donici, hotărăşte construirea unei biserici în suburbia „Mălina Mare” a or. Chişinău, pe banii şi pe pământul domniei sale. Însă nu se învredniceşte să vadă nici începutul construcţiei sfântului lăcaş, deoarece, după o boală nemiloasă şi îndelungată, trece în lumea celor drepţi la 28 septembrie 1889.
Grija pentru edificarea noii biserici şi organizarea vieţii parohiei cade asupra preotului Nicolae Druganov. La 23 martie 1890, Secţia de construcţii de pe lângă Administraţia Gubernială din Basarabia, prin decizia nr. 39, aprobă planul construcţiei sfântului lăcaş. Peste puţin timp, cu binecuvântarea ÎPS Serghie (Leapidevski) (+1898), arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, este sfinţit locul viitoarei biserici de piatră şi, în acelaşi an, încep lucrările de construcţie a bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Peste un an, parohia îşi începe activitatea, deşi clădirea încă era în construcţie. Din 1891, se administra Taina Sf. Botez şi Taina Mărturisirii, completându-se şi registrele necesare.
În 1893, cu binecuvântarea ÎPS Neofit Nevodicikov, arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, deşi construcţia clădirii bisericii, fiind dusă până la nivelul ferestrelor la o înălţime de doi stânjeni (4,2 m), fusese stopată din cauza lipsei de mijloace financiare, pe lângă parohia „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” a început să funcţioneze o şcoală parohială.
În 1895, părintele Nicolae Druganov trece în lumea celor drepţi. După aceasta, responsabilitatea pentru construcţia bisericii şi păstorirea celor peste 1500 de enoriaşi, ce proveneau din 172 de gospodării care intrau în circumscripţia parohiei, a trecut pe seama preotului Efimie Ieremia Chişcuţă, care fusese transferat la parohia dată de la biserica din suburbia Buiucani din Chişinău, în urma cererii depuse pe numele ÎPS Neofit.
Candidatura părintelui Efimie nu a fost întâmplătoare, căci avea de acum experienţa construcţiei de biserici. Astfel, în 1886 el era transferat de la parohia Valea Rusului, judeţul Bălţi, în c. Ursoaia, Bender, pentru construcţia bisericii.. În acelaşi an, la propunerea ÎPS Serghie, este transferat în comuna Palanca, Orhei, pentru reparaţia capitală a bisericii, iar acum vine la parohia Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din suburbia „Mălina Mare” a Chişinăului, pentru „finisarea lucrărilor de construcţie”, după cum aflăm din „Registrele clerului” din 1898.
Situaţia materială a parohiei era foarte grea, surse financiare nu ajungeau nici măcar pentru întreţinerea clerului ce era puţin la număr – doar diaconul-cântăreţ şi preotul paroh, la care se mai adaugă şi familia răposatului părinte Nicolae: soţia Olimpiada Feodorova cu cei trei copii Alexei, Teodor şi Nicolae. Parohia nu avea nici pământ şi nici case parohiale, astfel că slujitorii bisericii nu primeau salarii şi erau nevoiţi să închirieze locuinţe pe care le plăteau din banii proprii; deci, nu este de mirare că lucrările de construcţie mergeau foarte greu.
În „Registrele clerului” pentru anul 1897 citim următoarele în legătură cu această stare de lucruri: „Construcţia este întreruptă în anul 1890. Din cauza ploii, zidurile din piatră se distrug, se deteriorează şi piatra tăiată, ce se păstrează lângă biserică. Nu sunt mijloace suficiente pentru continuarea şi finisarea lucrărilor. Nici nu este vreo posibilitate de a le obţine în scurt timp”.
Lucrurile au luat altă întorsătură după ce negustorul Dumitru Ciolac, în anul 1899, cade de acord să finanţeze continuarea construcţiei, însă pune două condiţii: I – ca hramul bisericii să fie în numele Sfântului Dumitru din Tesalonic; II – sub biserică să fie construit cavoul familiei Ciolac. Propunerea a fost acceptată de Consistoriul Duhovnicesc de la Chişinău prin decizia nr. 11558 din 23 iunie 1899.
La 7 august 1899, în cadrul şedinţei Secţiei de Construcţii de pe lângă Administraţia Gubernială din Basarabia, este examinat dosarul nr. 135 şi aprobat planul construcţiei cavoului sub biserica de piatră „Sf. Dumitru” din suburbia „Mălina Mică” din Chişinău.
După aceste schimbări, lucrările de construcţie au continuat cu succes. După cum aflăm din darea de seamă, din 28 iulie 1902, a protopopului bisericilor din Chişinău Ioan Savva, la acea dată edificiul bisericii era gata, rămânea ca până în toamnă să fie finisat şi instalat iconostasul. În „Registrele clerului” din anul 1902 se menţionează că „biserica este din piatră, cu o clopotniţă din piatră, având o arhitectură frumoasa”.
După finisarea clădirii, parohia „Sf. Dumitru” îşi desfăşoară cu succes activitatea în toate sferele ce ţin de asistenţa spirituală a credincioşilor. La parohie funcţiona o şcoală bisericească pentru studierea gramaticii, în care erau instruiţi 41 de băieţi şi 11 fete. Pe lângă parohie funcţiona şi o mică bibliotecă, care era completată din mijloace proprii cu cărţi şi reviste. După cum aflăm din raportul nr. 953 din 16 septembrie 1911, alcătuit de protopopul or. Chişinău, biserica „Sf. Dumitru” cheltuise suma de 4 ruble numai pentru abonarea la revista „Церковные Ведомости” pentru anul 1912.
După reunirea Basarabiei cu Patria-mamă în 1918 şi trecerea Bisericii din Basarabia în jurisdicţia Bisericii Române, viaţa parohiei „Sf. Dumitru” a păşit pe acelaşi drum ca şi celelalte parohii româneşti. Serviciul divin a început să fie oficiat în limba română, ceea ce permitea enoriaşilor, care în marea lor majoritate erau de origine români, să înţeleagă sensul slujbelor. În perioada interbelică aici a fost construită şi o casă parohială, care servea drept locuinţă pentru preoţi.
Părintele Efimie Chişcuţă a condus parohia până în anul 1927, când este pensionat şi în locul lui vine părintele protoiereu Luca Comendant.
Mersul paşnic al vieţii întregii populaţii a Basarabiei a fost întrerupt de invazia sovietică din 28 iunie 1940. O bună parte din locuitorii acestui teritoriu au fost nevoiţi să se refugieze în România. Printre refugiaţi au fost şi preoţi care, în speranţa de a scăpa de teroarea roşie, au lepădat parohiile, fugind peste Prut. Printre parohiile, preoţii cărora s-au refugiat în dreapta Prutului, se numără şi parohia „Sf. Dumitru” din Chişinău, care devine după 28 iunie vacantă.
Locurile preoţilor refugiaţi au fost nevoiţi să le ocupe călugării. Aşa a fost şi în cazul parohiei „Sf. Dumitru”, unde este trimis la ascultare ieromonahul Iacov (Ioan) Gârle, care până în 1940 slujea la biserica de pe lângă Mitropolie.
Îndată după instalarea regimului comunist, a început lupta cu religia. Pentru acest scop, la Chişinău funcţiona „Casa roşie” – un mijloc de propagandă comunistă, cu ajutorul căruia bolşevicii luptau contra oricărei religii. Sovieticii considerau că orice creştin este un duşman al principiilor comuniste. Ura lor se răsfrângea şi asupra clădirilor bisericeşti.
După cum aflăm din expertiza făcută casei parohiale de la biserica „Sf. Dumitru”, la 10 februarie 1942, de către delegatul Arhiepiscopiei Chişinăului, arhitectul V. Lupu-Ulinici, „toată casa, de dimensiuni destul de considerabile, a fost distrusă de sovietici în interior şi, în momentul de faţă, se află într-o stare de degradare de nedescris. La început sovieticii, dorind de a transforma casa parohială într-o şcoală, au dărâmat mai toţi pereţii despărţitori din interior, transformând camera de locuit în clase.. Lucrările nefiind terminate, clădirea a fost părăsită, căzând pradă bandelor şi hoţilor care au furat uşi, ferestre, geamuri şi au stricat tencuielile, sobele, duşumelele etc.”. Distrugerile provocate de comunişti în timpul celor aproape 12 luni, cât s-au aflat în Basarabia, au putut fi reparate abia după 22 iunie 1941.
După ce sovieticii au fost nevoiţi să părăsească acest teritoriu, la parohia „Sf. Dumitru” este numit ca preot paroh părintele Andrei Volovei, care a păstorit aici până în anul 1944. În timpul acesta, enoriaşii urmau să-şi lecuiască rănile provocate de cele două calamităţi abătute asupra lor în 1940 – invazia comunistă şi cutremurul de pământ. În anul 1942, o casă „din pământ şi piatră”, cu suprafaţa de 128 m.p.., acoperită cu olane, era în proces de construcţie la parohie.
Până în 1944, parohia „Sf. Dumitru” îşi restabilise viaţa pe un făgaş normal.. Cu fiecare an creşte bunăstarea şi venitul bisericii. Crescuse considerabil şi numărul de familii cuprinse în cadrul parohiei, ajungând la 998 de familii cu 4171 de suflete, dintre care 2043 erau parte bărbătească, iar 2124 – parte femeiască. Parohia avea două case parohiale, neaducătoare de venit. Pe lângă parohie funcţiona şi o bibliotecă cu 115 volume de carte. Probabil datorită lucrării conştiente a preoţilor de la parohie, aici nu erau creştini de confesiuni străine, doar 1 baptist şi 3 molocani (care formau o familie).
Dar vine anul 1944 şi, împreună cu el, vin pe aceste meleaguri armatele sovietice. De frica noii ocupaţii, o mare parte din clerul basarabean este nevoit să apuce calea pribegiei, evacuându-se în dreapta Prutului. Printre aceştia erau şi preoţii de la biserica „Sf. Dumitru” din Chişinău. Trei slujitori au găsit refugiu în România, fiind utilizaţi în diferite parohii din Ţară. După cum aflăm din Tabloul de personaj (preoţi, diaconi şi cântăreţi) din Arhiepiscopia Chişinăului, refugiaţi din Basarabia şi utilizaţi în judeţul Dolj şi în alte Eparhii din Ţară”, parohul bisericii „Sf. Dumitru”, părintele Andrei Volovei, este primit la Ungureni, judeţul Dolj, cântăreţul Vladimir Cazacu – la Filiaşi, Dolj, iar părintele Ioan Irimia este primit la biserica „icoanei” din Bucureşti.
În august 1944, Basarabia iarăşi este ocupată de sovietici şi, după cum aflăm din „Lista parohiilor preoţii cărora s-au refugiat în România în 1944”, parohia „Sf. Dumitru” rămâne vacantă, fiind nevoită să suporte toate consecinţele noii situaţii. Locul preoţilor de mir, ca şi în 1940, sunt nevoiţi să-l ocupe călugării. Astfel că la biserica „Sf. Dumitru” revine acelaşi părinte ieromonah Iacov (Ioan) Gârle, care slujise aici între anii 1940–1941. În timpul războiului, părintele Iacov slujea la biserica „Înălţarea Domnului” din or. Chişinău, nu s-a evacuat, rămânând în Basarabia. De astă dată, va păstori creştinii de la „Sf. Dumitru” o perioadă mai lungă – timp de patru ani, până în 1948, când va fi schimbat de către părintele Gherasim Păduraru.
În timpul păstoriei părintelui Gherasim, în 1949-1950 s-a reparat şi casa parohială, pentru care au fost alocate de către Consiliul Parohial, la 4 decembrie 1949, suma de 8289 ruble şi 50 de copeici. Păstorirea părintelui Gherasim la parohia „”Sf. Dumitru” a durat până în septembrie 1953, când este suspendat din funcţie, chipurile, pentru încălcări canonice, însă, în realitate – pentru că desfăşura o aactivitate „periculoasă”, după cum considera noua putere. De fapt, pentru că aici se aduna prea multă lume, astfel că în unele duminici ograda bisericii era plină ca la Învierea Domnului.
După părintele Gherasim Păduraru, la parohia „Sf. Dumitru” vine părintele Mina Polihovici, care slujeşte aici mai puţin de un an (1953-1954), fiind succedat de părintele Mihai Sevirin, care a păstorit doar câteva luni (primăvara anului 1954), în locul lui venind preotul Feodor Rozmainschi, care s-a aflat în parohie doi ani (1954-1956). Ultimul preot paroh, care a slujit la biserica „Sf. Dumitru” până la închiderea ei, a fost părintele Gheroghe Harghil (1956–1962).
Cândva, liderul sovietic N. Hruşciov promisese că poporul sovietic va intra în comunism „fără popi şi beţivani”. Au fost întreprinse măsuri concrete privind lichidarea parohiei „Sf. Dumitru”. În urma propagandei ateiste, dar şi a presiunilor asupra enoriaşilor şi a preotului, s-a micşorat numărul credincioşilor ce frecventau biserica, ceea ce a adus la scăderea resurselor financiare ale parohiei. Astfel, venitul biserici a scăzut de la 11000 de ruble în 1960 la 7500 de ruble în 1961. Totodată, s-a micşorat şi numărul de botezuri: de la 170 la 134 în aceeaşi perioadă de timp.
Preotul Gheorghe Harghil, care era destul de bătrân şi obosit, a fost „înduplecat” să se pensioneze. Pentru a-l face mai „receptiv”, i-au dat chiar şi un apartament în oraş, până atunci locuia în casa de pe teritoriul bisericii. Dar părintele n-ar fi renunţat la parohie, dacă nu i s-ar fi promis că în locul lui va fi trimis un preot mai tânăr. De aceea, în ianuarie 1962, părintele Gheorghe, după o Liturghie de Duminică, şi-a luat rămas bun de la enoriaşi cu speranţa că în curând va fi înlocuit de un preot mai tânăr şi mai energic. Însă s-a întâmplat ca această Liturghie să fie ultima săvârşită la biserica „Sf. Dumitru”, după care a şi fost închisă. Decizia despre închiderea parohiei, la recomandarea organelor locale, a fost luată de către Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS la 29 decembrie 1962 şi fixată în protocolul nr. 41. Iar la 13 februarie 1963, apare Hotărârea nr. 58 a Consiliului de Miniştri al RSSM cu privire la scoatere de la evidenţă a bisericii „Sf. Dumitru”. De menţionat că biserica are şi o soră de necaz – este vorba de lăcaşul sfânt din or. Comrat, Cimişlia, care a fost închisă prin aceeaşi hotărâre a Consiliului de Miniştri. Mai departe evenimentele se desfăşoară cu o repeziciune nemaivăzută. Deja la 3 martie, epitropul Xenia Pădureţ este impusă să predea tov. Stepanov P.D. cheile de la biserică, iar la 12 aprilie 1963, reprezentanţii Comitetului Executiv al raionului Lenin (Chişinău), Streţcul E.P. şi Stepanov P.D., luau în primire (mai bine zis, confiscau) de la epitropul bisericii averea parohiei „Sf. Dumitru”.
După închiderea bisericii, biblioteca acesteia a fost distrusă, toate cărţile fiind aruncate în cavoul de sub edificiu. Multe din odoarele bisericii au fost scoase noaptea şi duse în pădurea Orheiului, unde au fost distruse prin foc.
După lichidarea comunităţii religioase şi închiderea lăcaşului sfânt, s-a început răfuiala cu edificiul, fiind desfigurat, distruse cupola şi clopotniţa, ca să nu mai amintească nimănui că aici cândva a fost o biserică. Teritoriul şi clădirile fiind sechestrate, în localul sfântului locaş funcţionează, pe rând, un atelier mecanic, apoi un club muncitoresc, iar mai târziu – un ansamblu de muzică.
….În anul 1988 se simte o schimbare în atitudinea statului faţă de Biserică. În consecinţă, se măreşte numărul de cereri din partea cetăţenilor care doresc să aibă o biserică. Şi în sectorul Botanica din Chişinău sunt iniţiate activităţi de colectare a iscăliturilor pentru redeschiderea bisericii „Sf. Dumitru”. Iniţiativa acestor activităţi aparţine viitorului epitrop al bisericii, d-lui Andrei Vieru, Simion Lupu ş.a. În urma activităţii acestor creştini şi cu sprijinul adjunctului ministrului gospodăriei comunale de pe atunci, dl Mihail Severovan, care a ajutat la elaborarea documentaţiei necesare, organizând chiar şi un curier special care, plecând la Moscova, într-o singură zi a primit autorizaţia tuturor instanţelor de rigoare pentru reactivarea bisericii „Sf. Dumitru”.
Prima slujbă, după redeschiderea bisericii, a fost săvârşită pe data de 8 februarie 1990. Primul preot, după redarea lăcaşului în oblăduirea Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei, este părintele Pavel Borşevschi. În timpul păstoririi lui au avut loc o serie de lucrări, care urmau să-i redea sfântului lăcaş strălucirea de odinioară, ba chiar mai mult, fiind iniţiate şi o serie de construcţii noi. Prin stăruinţa sfinţiei sale, este restituită o parte din teritoriul bisericii, este ridicată cupola şi clopotniţa pe baza fotografiilor păstrate ale bisericii (arhitect – V. Dubilari), au fost efectuate reparaţiile interioare şi executate, de către fraţii Iurie şi Dumitru Iazan, picturile interne de o înaltă ţinută artistică, a fost săpată o fântână în curte.
Mândria parohiei „Sf. Dumitru” este iconostasul bisericii. Ideea şi proiectul aparţine arhitectului Vladimir Dubilari. La executarea iconostasului şi-au adus aportul câteva colective. Astfel, lucrările de lemnărie şi sculptură au fost efectuate de un colectiv din care a făcut parte şi Dan Ştirbul; ajustarea tuturor pieselor a fost realizată de Anatol Puha, pictor plastician, restaurator de la secţia „Arta decorativă” a Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău. Acoperirea cu aur a iconostasului a fost efectuată pe banii ctitorului Nicolae Andronic de către specialiştii aceluiaşi Muzeu, pictorii plasticieni restauratori Natalia Golenco şi Gheorghe Nicolaescu.
După reactivarea parohiei, aici au fost construite câteva blocuri social-administrative:
1) Blocul construit în 1998, în care sunt amplasate Şcoala parohială şi Biblioteca, prezintă o clădire cu două niveluri şi demisol, cu dimensiuni în plan 13,25 x 6,85 m. Înălţimile de nivel sunt: 2,2 m la demisol, 2,65 la parter şi 2,5 la etaj. Proiectată de un colectiv condus de arhitectul Vladimir Dubilari.
La demisol sunt amplasate încăperile auxiliare, la parter şi etaj – încăperi de studiu.
2) Blocul cu bucătăria, construit în 2001.
Clădirea bucătăriei prezintă o construcţie cu un nivel şi demisol, cu dimensiuni în plan 9,9 x 6,8 m. Înălţimile de nivel sunt: 2,35 m la demisol şi 2,45 m la parter. La demisol sunt amplasate încăperi auxiliare, la parter – bucătăria şi încăperi auxiliare.
3) Blocul administrativ, construit în 1978.
Blocul administrativ, în care este amplasat Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul” cu baptisteriu, prezintă o clădire cu două niveluri (P+1), cu dimensiuni în plan 33,7 x 8 m. Înălţimile de nivel sunt: 3,15 la parter şi 2,3 la etaj.
La parter sunt amplasate: Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul, magazinul, cazangeria, încăperi auxiliare. La etaj sunt amplasate încăperi administrative şi auxiliare.
În prezent, pe lângă parohia „Sf. Dumitru” funcţionează o şcoală duminicală, în care învaţă peste 400 de copii în patru clase cu predare în limba română, două clase cu predare în limba rusă şi o clasă în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cântecului bisericesc. Copii din ultima grupă deseori participă cu concerte în faţa enoriaşilor, la diferite concursuri dedicate sărbătorilor religioase, învrednicindu-se de menţiuni binemeritate.
Pe lângă parohia „Sf. Dumitru” funcţionează şi o bibliotecă ce are un fond de peste 3600 de exemplare şi un număr de 1310 cititori de diferite vârste, etnii şi categorii sociale.
Din 1995, parohia „Sf. Dumitru” este fondatoare, împreună cu Mitropolia Moldovei, a ziarului „Curierul Ortodox”, care a găzduit pe paginile sale articole la următoarele rubrici: Religia şi şcoala, Apologetica, Lecturi creştine în familie, Învăţământul religios, Teologie, Patrologie, Pastorală, Cateheză, Viaţa internă, Sinaxar, Poşta redacţiei, Pagina literară, Istorie şi cultură, Viaţa creştinilor de peste hotare ş. a. Pe parcursul a celor 7 ani de activitate a ziarului, au apărut 136 de numere, în care au fost publicate 1633 de articole.
În prezent, biserica “Sf. Dumitru”, monument de cultură şi spiritualitate, mărturie a simţului creştin şi a talentului poporului nostru, este o aducere aminte permanentă a prinosului oamenilor de credinţă, care au lucrat la ea, zidind-o spiritual şi material, şi este o verigă de legătură cu generaţiile următoare care, la rândul lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi vor aduce obolul la creaţia creştină, păstrând în memoria neamului aportul celor care le-au fost premergători.

Nicolae Fuştei

sursa: curierulortodox.info