Nu naşterea ca atare te face
tată,
nu purtarea în pântece te face
mamă,
ci buna creştere pe care o dai
copiilor
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Familia are un rol esenţial în educaţia copilului.
Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol
decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că
ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii
individului”, respectiv a copilului.
Felul în care părinţii se raportează la copii,
afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate.
Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar
în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit
anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un
tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi);
părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi
severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil
în raporturile sociale.
„Educaţia copiilor presupune întâi de toate
desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”. Părinţii
trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de
integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel
copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de
toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult
mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor
obţin exact efectul contrar.”
Apoi, educaţia începe din momentul conceperii
copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente
de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol
important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile
primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare
măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.
„Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte
murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din
pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de
afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul
comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele
altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea
reciprocă dintre mamă şi copil.”
Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei:
„relaţiile conjugale, respectul, dragostea,
tandreţea şi căldura sufletească – sunt 90% din
educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi
mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)
Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea
unor modele în familie sau societate: „într-o grădiniţă o parte din preşcolari
au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent,
agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare
s-a constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile
lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv.
După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria
celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din
jur.”
Toate acesta îl pot marca profund, însă copilul va
suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în
părinţi.” Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă
încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai
mare asupra lui”.
Direcţia spre care va merge copilul se trasează
încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din
copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului
include un model care le seamănă.”
Un copil care nu a primit o educaţie corectă din
toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate
toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se
autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate
problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei
educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei
persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă
în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au
avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la
nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu.
Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte
educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare
socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul
tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte,
sănătoase.
CONCLUZII:
Lumea e condusă din camera copilului. După cum am
demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia
copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii
omeneşti. [...] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale
sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă
(în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale
caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale
ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om
mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş
mărunt.”
Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie.
„Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va
învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea
tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când
va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”
Principala condiţie ca un
copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a
o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor.
Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este
condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea
de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact.
Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în
copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze,
dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca
stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el
mai întâi miroase frumos.
site sursă: www.putereortodoxawordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu