Relatarea biblică despre apariţia Universului

Concepţia creştină despre apariţia Universului se bazează pe relatarea Primei Cărţi a Bibliei – Facerea sau Geneza.

Capitolul I din Facere vorbeşte despre cele dintîi lucruri din Univers. Sfîntul Ambrozie numeşte lucrarea zile întîi temelia lumii: “Meşterul-zidar aşează întîi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătuieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoabele. Scriptura arată că lucrurile au fost mai întîi zidite şi abia pe urmă au fost rînduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, nepărînd a fi ceva adăugat pe urmă” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron, pag. 26, 28-29).

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul (în varianta ebraică Bereşit bara Elohim). Traducerea cuvîntului Bereşit, în unele limbi, prin la început, nu redă întocmai realitatea, deoarece lasă împresia unui început al timpurilor încă în prima zi a creaţiei, pe cînd Biblia ne spune că timpul alcătuit din secunde, minute, ore, zile, ani, s-a ivit abia în a patra zi a creaţiei, dupa ce a fost creat Soarele şi Luna: „Să fie luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pămînt, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii.” (Facerea 1, 14). După cum vedem, timpul-calendar se raportează direct la mişcările Soarelui şi ale Lunii faţă de Pămînt

Prin urmare, cuvîntul Bereşit nu trebuie să ne lase impresia plasării timpului la începuturi.

Pentru a înţelege şi mai corect cele relatate în primul verset, să ne amintim că ceea ce s-a tradus în romînă a făcut, în ebraică se spune bara. Bara  înseamnă a izvodi din neant, a crea din nimic, şi nicidecum a da chip unei măreţii preexistente. Verbul bara este folosit la singular.

Despre aceasta ne spune şi Sfîntul Efrem Sirul: „Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pămîntul, focul, apa şi aerul au fost făcute din nimic” (Sf. Efrem Sirul, Tîlcuire la Facere 1).

Tocmai ideea zidirii din nimic sau din nefiinţă deosebeşte radical istorisirea facerii de cea a tuturor miturilor păgîne şi a speculaţiilor despre creaţie, în care există un fel de demiurg sau zeu-făurar care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă ce devine ea însăşi un fel de zeu. Cartea Facerii descrie începutul absolut al întregii lumi şi nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja.

În continuare Biblia relatează: “Şi Pămîntul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor” (Facerea1, 2).

După cum vedem, versetul întîi ne vorbeşte nu doar despre începuturile Universului, ci şi despre Cine a participat la crearea lumii, lucru ce poate fi înţeles doar în lumina Noului Testament. Sfîntul Ambrozie precizează: “...întru acest început , adică întru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul şi pămîntul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut, şi fără dînsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 3)” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron, pag. 14-15).

Iar Sfîntul Vasile cel Mare spune că “Dumnezeu nu numai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un împreună-lucrător” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron).

Nu întîmplător în iconografia ortodoxă tradiţională a facerii lumii nu vedem un bătrîn (adică Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte şi îndată vom vedea că şi Duhul Sfînt ia parte la lucrare mişcîndu-se sau purtîndu-se pe deasupra apei. Despre aceasta scrie Sfîntul Efrem Sirul: “Se cuvenea ca Duhul Sfînt să se poarte, ca o dovadă în ce priveşte puterea ziditoare, El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se cădea ca şi Duhul Sfînt să-şi aducă lucrarea. Şi aceasta au făcut-o purtîndu-se, arătînd prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvîrşit de către Treime” (Sf. Efrem Sirul, Tîlcuire la Facere 1, pag 286).

Biblia spune că acest lichid fără de formă nu este lăsat la voia sorţii. A treia ipostază a lui Dumnezeu, Duhul Sfînt, încălzeşte acest lichid sau hău. Duhul Sfînt se purta deasupra apelor. Deci, nu se amesteca cu apele, ci era deasupra apelor. Acest pe deasupra  ne arată transcendenţa Duhului Sfînt, transcendenţa faţă de natura creată.

Sfîntul Ambrozie spune: “Duhul în chip cuvenit se purta peste pămînt, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, dupa cuvintele proorocului: Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi se va înnoi faţa pămîntului (Ps. 103, 30)” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron, pag. 31).

Acum ne este mai clar de ce în varianta ebraică în primul verset este folosit pluralul Elohim (se face referinţă la Persoanele Sfintei Treimi).

„Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină” (Facerea 1, 3).

Sfîntul Efrem Sirul, parcă anticipînd întrebările contemporanilor noştri, ne spune că lumina din prima zi a creaţiei nu avea nimic cu Soarele, care a fost creat numai în ziua a patra: „Lumina care a apărut pe pămînt era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stîlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie” (Sf. Efrem Sirul, Tîlcuire la Facere 1, pag 287-288).

 „Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Facerea 1, 4).

Sfîntul Vasile cel Mare explică acest loc, spunînd că „Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a depărtat foarte mult una de alta” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, pag 94).

 „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte” (Facerea 1, 5).

Referindu-se la acest verset, Sfîntul Vasile cel Mare spune: „Acum, dupa ce a fost făcut soarele, este zi cînd văzduhul e luminat de soare şi cînd soarele străluceşte în emisfera de deasupra pămîntului; este noapte, cînd soarele ascunzîndu-se, face umbră deasupra pămîntului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte cînd se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi cînd iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rînduite de Dumnezeu” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, pag 94).

„Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea 1, 5).

 Ziua întîi  a Facerii pune început ciclului de 7 zile. Fiecare zi a creaţiei este o mişcare ciclică, înaintînd de la umbra vesperală la auroră.

Plinătatea creaţiei dumnezeeşti se manifestă şi în legile naturii. Ce a fost creat s-a făcut după anumite legi şi este legitim. Materia fără de legile care o formează nu există. Pămîntul şi sistemul solar există pentru că există legea gravitaţiei; atomii şi moleculele există pentru că există legea mecanicii cuantice, etc. Fără de legi nu există nici o materie.

Astfel, crearea materiei este însoţită de crearea legilor prin care ea există şi se dezvoltă. În crearea divină nu poate fi haos, deoarece apariţia materiei a fost precedată de Planul Dumnezeiesc care a format şi legile naturii. Această plinătate a creaţiei divine este bine expusă în Evanghelia de la Ioan: „La început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).

Ne mai rămîne de pus o singură întrebare privitor la Ziua întîi: Unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngereşti? Moise descrie numai zidirea lumii văzute. Cînd anume s-a zidit lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti? Unii Părinţi consideră că lumea nevăzută se cuprinde în zidirea cerului; alţii nu sunt atît de categorici, considerînd însă că acestea s-au zidit tot întru început. Sfîntul Vasile relatează: „Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era lucru nepotrivit celor începători şi celor încă prunci cu conştiinţa. Era o stare mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tutror a făcut creaturi, lumină duhovnicească, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti cîte depăşesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, pag. 75).

Ziua a doua. “Şi a zis Dumnezeu: “Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua” (Facerea 1, 6-8).

Cuvîntul tărie pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul specială şi ştiinţifică, cealaltă mai generală, în înţeles general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu cerul: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Facerea 1, 14), iar păsările zboară sub tăria cerului  (facerea 1, 20). Noi, care am pierdut înţelesul aparte al tăriei,  am lăsat-o afară din asemenea descrieri şi am spune că atît stelele, cît şi păsările se pot vedea pe cer. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gîndiri păgîne şi nu poate fi proiectată asupra textului insuflat al Facerii.

Ziua a treia.  “Şi a zis Dumnezeu: “Să se adune apa cea de sb cer într-o adunare şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa. Şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale, şi s-a arătata uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul Pămînt  şi adunările apelor le-a numit  mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1, 9-10). ”

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfîntul Ambrozie scrie: “S-a rînduit mai dinainte, pe cît se pare, ca pămîntul să fie uscat de mîna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci în fapt, pămîntul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: că a Lui este marea, şi El a făcut-o pre ea şi uscatul mîinile lui le-a zidit (Ps. 94, 5)” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron, pag 80).

Dacă pînă în Ziua a treia Pămîntul era acoperit de apa oceanului universal, apoi acum apar continentele care împart apele în mări şi oceane.

În ştiinţa contemporană problema apariţiei atmosferei şi a hidrosferei reprezintă obiectul unor ipoteze contradictorii, care nu au la bază datele geologice directe, ci anumite teorii cosmopolice şi concepţii generale despre provenienţa Pămîntului.

Ziua a patra.  “Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pămînt, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mare pentru cîrmuirea zilei şi luminătorul cel mic pentru cîrmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria cerului, ca să lumineze Pămîntul, să cîrmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a patra” (Facerea 1, 14-19). ”

Ziua a patra a Facerii dă multă bătaie de cap celor ce ar dori să aranjeze cele 6 zile în cadrul evoluţionist, căci lucrul acesta este cu totul imposibil de făcut, dacă Soarele a fost creat într-adevăr în ziua a patra.

Iată de ce apologeţii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să creadă că soarele a fost de fapt făcut în ziua întîi, laolaltă cu cerul, şi doar a apărut în ziua a patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pămîntului din primele 3 zile s-ar fi ridicat.

Dar trebuie să ne amintim din nou că primele capitole din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pămîntului după legile ce guvernează dezvoltarea sa în prezent, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucrurilor. Nu avem voie să rearanjam zilele facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre; ci , mai curînd, ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încît să înţelegem ce spune de fapt textul sfînt. Şi în acest caz, ca întotdeauna, Sfinţii Părinţi sunt cheia înţelegerii.

Sfîntul Ioan Gură de Aur scrie: “Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua”(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, pag.82).

Cum explică Biblia apariţia vieţii?

Biblia ne spune că primele forme de viaţă au apărut pe pămînt în a treia zi a creaţiei, dupa ce au apărut continentele şi s-au împărţit apele în oceane, mări şi rîuri, iar în ziua a cincea şi a şasea au apărut şi alte forme de viaţă.

“Apoi a zis Dumnezeu:  “Să dea pămîntul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămînţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămînţă în sine, după fel, pe pămînt!”. Şi a fost aşa. Pămîntul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămînţă, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori cu sămînţă, după fel, pe pămînt. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a treia” (Facerea, 11, 13).

Sfinţii Părinţi vorbesc despre chipul minunat al zidirii din ziua a treia. Astfel, Sfîntul Vasile cel Mare spune: “Să dea pămîntul din sine verdeaţă. Şi într-o clipită de vreme pămîntul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începînd cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvîrşire” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 5, pag. 124-125).

Şi Sfîntul Efrem Sirul afirmă că  “Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atîrne crengile la pămînt îi arătau ca şi cum ar fi fost de cîţiva ani” (Sf. Efrem Sirul, Tîlcuire la Facere, pag. 298), iar Sfîntul Grigorie al Nyssei subliniază că Dumnezeu nu a făcut doar seminţele sau potenţialităţile creşterii ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute: “căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pămîntul a odrăslit mai întîi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut sămînţa; după ce aceasta a căzut în pămînt, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Căci la început spicul nu a răsărit din sămînţă, ci sămînţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămînţă” (Sfîntul Grigorie al Nyssei, Dialog despre Suflet şi Înviere, pag. 406).

 Sfîntul Ambrozie ne mai spune de ce în ziua a treia au apărut primele forme de viaţă: “Fie ca pămîntul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele este pricinuitorul creşterii plantelor. Cum ar putea soarele să dea putere vieţii plantelor crescătoare, cînd acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi început a lua parte la astfel de vieţuire? Soarele e mai tînăr decît mugurii, mai tînăr decît ierburile” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron 3, pag. 87).

Dumnezeu continuă să aducă la viaţă alte vietăţi în ziua a cincea.

Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pămînt, pe întinsul tăriei cerului!”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvîntat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pămînt! Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a cincea” (Facerea, 20, 23).

Vorbind despre ziua a cincea  a Facerii, Sfîntul Ioan Gură de Aur evidenţiază precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:  „După cum Pămîntului i-a spus numai atît: să răsară, şi pămîntul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvîntul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pre pămînt, sub tăria cerului, şi dintr-odată au fost create atîtea feluri de tîrîtoare, atît de deosebite păsări că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvîntul” (Sfîntul Ioan Gură de Aur        , Omilii la Facere 1, pag.91).

Iar Sfîntul Ambrozie spune: „La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea, rîurile erau în chinurile facerii. Iezerile zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi începu a naşte tot felul de tîrîtoare. Nici că putem pomeni numirea tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipită au fost aduse la fiinţare. Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul, şi broasca” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron 5, pag. 160-162).

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre  felurile facerii. Pentru moment, să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie  să definim precis limitele acestor feluri. Speciile taxonomiei moderne, adică ale ştiinţei clasificării, sunt uneori arbitrare, necorespunzînd neapărat cu felurile din Cartea Facerii; dar, de fapt, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit fel cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili.

Definirea speciilor  a fost subiectul multor discuţii în cadrul comunităţilor ştiinţifice. În prima jumătate a secolului XX, specia  era definită ca un grup de plante sau animale care sunt capabile să se încrucişeze şi să producă urmaşi fertili. Prin 1942, biologul Ernst Mayr a propus o definiţie mai puţin limitativă: specia este un grup izolat din punct de vedere reproductiv faţă de alte asemenea grupuri (adică nu se împerechează de obicei cu un alt grup, deşi ar fi în stare să o facă). Noua definiţie a speciei este acceptată azi de mulţi biologi, fiind atît de cuprinzătoare, ea uşurează demonstrarea faptului că o specie (de fapt, o populaţie reproducătoare) poate evolua într-o alta.  De pildă, ursul polar şi ursul cenuşiu sunt clasificaţi de taxonomia modernă ca specii separate, deşi sunt capabili de a se împerechea şi de a produce urmaşi fertili, însă în concepţia învăţăturii patristice despre felurile  descrise la Facere, s-ar părea că aceste două specii de urs sunt doar varietăţi din lăuntrul unuia dintre felurile create la origine (Richard Milton, Shattering ihe Myths of Darwinism, pag. 143-153).

Sfîntul Vasile învaţă că felurile  din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea pînă la sfîrşitul timpului: „Deci, decît orice altă spusă mai adevărată spusa aceasta: sau este sămînţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele după fel. Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pămînt. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pămînt, la cea dintîi naştere a plantei, aceea se păstrează şi pînă acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează felul” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron 5, pag. 120).

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atît la plante cît şi la animale, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci cînd reuşesc, dau rezultate care nu fac decît să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: hibrizii  sunt sterpi, neputîndu-se reproduce. Sfîntul  Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra unirilor nefireşti care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în zilele Facerii: „Cît de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încît peştele zămisleşte peşte, iar foca – focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat. Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei nu au logodne nefireşti precum cele săvîrşite cu dinadinsul între animale de rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amîndouă acestea fiin pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii cînd firea suferă mai mult în caz de pîngărire decît de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decît unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci seminţe deosebite” (Sf. Ambrozie, Hexaimeron 3, pag. 166).

Sfîntul Grigorie al Nyssei susţine: „Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pămîntul a odrăslit mai întîi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămînţa; dupa ce aceasta a căzut în pămînt, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul apostol că acelaşi lucru se petrece şi la Înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este altceva decît starea noastră primordială” (Sfîntul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet şi înviere, pag. 406).

Lucrarea dumnezeiască continuă şi în ziua a şasea.  „Apoi a zis Dumnezeu: „Să scoată pămîntul fiinţe vii, dupa felul lor: animale, tîrîtoare, şi fiare sălbatice, dupa felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice dupa felul lor, şi animalele domestice dupa felul lor, şi toate tîrîtoarele pămîntului dupa felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea 1, 24 - 15).

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în ziua a şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii.

Odată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El. Sfîntul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzînd bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 7, pag. 93).

Provenienţa omului

            De provenienţa omului sau originea lui se ocupă antropologia creştină – învăţătura despre om, întemeiată pe revelaţia dumnezeiască. Această ştiinţă se preocupă de rezolvarea a trei probleme importante: originea sau provenienţa omului; constituţia fiinţei omeneşti şi menirea omului.

În privinţa apariţiei omului există două teorii: creaţionistă şi evoluţionistă.

Ipoteza creaţionistă.

 Îşi are rădăcina în Biblie şi spune că omenirea provine de la o singură pereche.

A doua teorie spune că omenirea provine de la mai multe perechi de oameni.

Ipoteza evoluţionistă.

Antropologii au fost mult timp fascinaţi de calităţile aparte ale lui homo sapiens, cum ar fi limbajul, abilităţile tehnice deosebite şi capacitatea de a emite judecăţi morale. Pînă acum cîteva decenii în rîndurile antropologilor era foarte surprinzătoare aparenta înrudire a omului cu maimuţele africane.  Care a fost cauza acestei convingeri savante?

În 1871, în lucrarea sa The descendent of man (Descendenţa omului), Charl Darwin a ridicat doi adevăraţi piloni privind originea şi dezvoltarea omului.

Primul se referea la locul unde a apărut pentru prima oară omul, iar al doilea privea felul sau forma evoluţiei umane. Versiunea lui Darwin despre modul în care a decurs evoluţia omului a dominat antropologia pînă acum cîţiva ani, cînd s-a dovedit a fi eronată (Leakey Richard, Originea omului, pag.16).

Darwin susţinea că leagănul omenirii este Africa. Iată raţionamentul lui: în orice regiune a lumii, mamiferele existente sunt strîns legate cu toate speciile originare din zona respectivă. De aceea, este foarte probabil că Africa să fi fost iniţial populată de maimuţe superioare, astăzi dispărute, înrudite strîns cu gorila şi cimpanzeul. Şi deoarece aceste două specii astăzi sunt cele mai apropiate rude  ale omului, este mai plauzibil să presupunem că strămoşii noştri timpurii au trăit pe continentul african decît în altă parte (Leakey Richard, Originea omului, pag.16).

A doua concluzie expusă de Darwin este că trăsăturile distinctive importante ale omului – locomoţia bipedă, abilităţi tehnice şi creierul mărit – au apărut concomitent. El spunea: dacă eliberarea membrelor superioare şi poziţia verticală constituie astăzi avantaje pentru om, atunci nu văd de ce nu ar fi fost la fel de avantajos pentru strămoşii omului să fi devenit din ce în ce mai verticali sau bipezi. Membrele superioare ar fi putut cu greu deveni îndeajuns de apte pentru a făuri arme sau pentru a arunca pietre ori suliţe cu un scop anume, atîta vreme cît ar fi fost folosite pentru a susţine întreaga greutate a corpului, sau atîta cît ar fi fost specializate pentru căţărarea pe copaci (Leakey Richard, Originea omului, pag.16).

Aceste creaturi bipede au dezvoltat un sistem social caracterizat prin interacţiuni mai intense, ceea ce presupune, aşa cum susţine Darwin, că posedau un intelect mai evoluat. Cu cît mai inteligenţi deveneau oamenii, cu atît creştea şi complexitatea tehnologică şi socială a vieţii lor, presupunînd în schimb un intelect şi mai dezvoltat; şi aşa, evoluţia fiecărei trăsături le alimenta pe celelalte. Această ipoteză a evoluţiei înlănţuite constituia un foarte limpede scenariu privind originea omului şi a devenit fundamentală pentru dezvoltarea antropologiei.

Potrivit acestui scenariu, specia umană a fost mai mult decît o simplă maimuţă bipedă: ea poseda deja unele dintre trăsăturile pe care le preţuim astăzi la homo sapiens. Această imagine a fost atît de puternică şi plauzibilă, încît antropologii au fi fost în stare să construiască pe seama ei încă multe ipoteze convingătoare. Însă scenariul a trecut dincolo de ştiinţă: dacă diferenţierea evolutivă dintre om şi maimuţă a fost în acelaşi timp bruscă şi foarte veche, atunci omul este separat de restul naturii printr-o distanţă considerabilă.

Este de remarcat că atunci cînd o nouă ipoteză cîştigă popularitate, acest lucru se datorează, adeseori, climatului social al vremii. De exemplu, dacă Darwin considera fabricarea armelor de piatră drept un element important pentru abordarea evoluţionistă a tehnologiei, a locomoţiei bipede şi a creierului uman cu dimensiuni mărite, ipoteza reflecta cu siguranţă convingerea vremii, conform căreia viaţa este o bătălie, progresul realizîndu-se prin iniţiativă şi efort.

În primele decenii ale secolului XX, în zilele de glorie ale optimismului edwardian, se spunea că creierul şi ideile sale cele mai complexe au făcut din om ceea ce este astăzi. În antropologie această concepţie predominant socială despre lume s-a reflectat în ideea că forţa motrice a evoluţiei umane nu a fost locomoţia bipedă, ci expansiunea cerebrală. În anii 40 ai secolului XX , lumea era subjugată de magia şi forţa tehnologiei, ipoteza care definea omul făuritor de unelte devenind acum cea mai populară.

Cînd lumea s-a aflat în umbra celui de-al doilea Război Mondial, a fost pusă în evidenţă o trăsătură mai sumbră, care diferenţiază omul de maimuţă: aceea a violenţei manifestate de acesta faţă de semenii săi. Noţiunea de om ca maimuţă ucigaşă, propusă pentru prima oară de către anatomistul australian Raymon Dart, a cîştigat o largă adeziune, probabil pentru că părea să explice (sau chiar să scuze) oribilele evenimente ale războiului.

Mai tîrziu, în anii 60, antropologii şi-au îndreptat atenţia spre modul de viaţă de vînător-culegător, ca posibilă cheie  a evoluţiei umane.

Numeroase echipe de cercetare au studiat populaţii actuale de oameni primitivi, în special în Africa, printre cele mai cunoscute fiind populaţiile: Kung, San (incorect denumite Boşimane). Ele au fost descrise ca fiind alcătuite din oameni aflaţi în perfectă armonie cu natura, pe care o exploatează în diferite moduri, respectînd-o în acelaşi timp. Această imagine a omeniirii se potrivea bine cu ecologismul vremii, antropologii fiind impresionaţi de complexitatea şi siguranţa economică pe care le-o oferea practicarea combinată a vînătorii şi culesului. Cu toate acestea, importanţa cea mai mare a fost atribuită vînătorii. În 1966, o însemnată consfătuire ştiinţifică antropologică cu tema „Omul-vînător”, desfăşurată la universitatea din Chicago, a confirmat existenţa acestei tendinţe: fără a se acorda vre-o importanţă culesului, vînătoarea era principala forţă motrice a devenirii umane.

Vînătoarea este în principiu, una dintre îndatoririle ce revin masculului, în majoritatea societăţilor primitive. Ca urmare, nu este de mirare că intensitatea crescîndă a mişcărilor pentru emanciparea femeii din anii 70 a adus în discuţie androcentrismul acestei explicaţii oferite originii lumii. O ipoteză alternativă, aceea a femeii-culegător, susţine că la fel ca toate speciile de primate, inima societăţii este reprezentată de legătura stabilită între femelă şi progenitura sa. Antrenarea femeilor în punerea la punct de noi tehnologii şi în culegera hranei de origine vegetală, care putea fi împărţită între toţi membrii unei societăţi umane complexe, era decisivă în procesul evoluţiei sau, cel puţin, aşa se susţinea.

Cu toate că aceste ipoteze se deosebeau în ceea ce privea principala forţă motrice a evoluţiei umane, toate aveau în comun acceptarea preceptelor darwiniste privind anumite caracteristici tipic umane: prima specie de hominid ar fi posedat şi ea un anumit grad de bipedism, aptitudini pentru tehnologie şi dimensiuni crescute ale creierului. Hominizii au fost, aşadar, încă de la început, fiinţe culturale – şi deci distincte de restul naturii.

Dorinţa de a vedea în maimuţă strămoşul omului era atît de mare ăncît unii antropologi depăşeau cadrul ştiinţific, recurgînd la mistificări şi la deducţii neîntemeiate. Astfel, în 1961, Elwyn Simons, aflat pe atunci la Universitatea Zale, a publicat o lucrare în care anunţa că prima specie de hominoid a fost remapithecus, singura fosilă cunoscută la acea vreme care reprezenta doar fragmentele unui maxilar superior găsit în 1932, în India, de către un tînăr cercetător de la Yale, G. Edward Lewis. Lui Simons i s-a alăturat David Pilbaem, un antropolog de la Universitatea din Cambridge, şi doar în baza fragmentelor de maxilar au descris nişte presupuse trăsături ale Ramapithecusului.  Dar simţul măsurii i-a depăşit pe aceşti doi antropologi şi ei au depăşit hotarele anatomiei şi au sugerat, bazîndu-se doar pe studiul fragmentelor de maxilar, că ramapithecusul se deplasa în poziţie verticală, era biped, vîna şi trăia într-un mediu social complex. Cei doi au stabilit şi timpul cînd au apărut primii oameni, cel puţin 15 milioane de ani, dar mai probabil acum 30 de milioane de ani (Leakey Richard, Originea omului, pag.21). Şi antropologii le-au dat crezare, doar că de acum primii oameni veneau din Asia, şi nu din Africa, ca la Darwin.

Pînă la urmă s-a dovedit că maxilarul folosit de către Simons şi Pilbeam nu era al unui om primitiv, ci al unei maimuţe primitive, avînd forma de V, şi nu de arc, cum ar fi trebuit să fie, şi că ducea o viaţă arboricolă, nefiind bipedă şi cu atît mai puţin un vînător-culegător primitiv (Leakey Richard, Originea omului, pag.23).

Pînă la urmă, şi cei mai încăpăţînaţi susţinători ai ideii apartenenţei lui ramapithecus la hominide au acceptat, în urma impactului cu noile evidenţe, faptul că ei greşiseră.

Controversa ramapithecusului a influenţat antropologia în două privinţe. Mai întîi, a demonstrat cît de periculos poate fi să tragi concluzia unei origini filogenice comune pornind exclusiv de la trăsăturile anatomice comune. În al doilea rînd, a demascat nocivitatea acceptării oarbe a perceptelor darwinismului. Dovedirea neapartenenţei ramapithecusului la hominide i-a făcut pe antropologi să înceapă să se îndoiască de darwinism.

Trebuie de menţionat că părerile lui Darwin nu erau susţinute pe deplin nici de contemporanii lui, nici de savanţii de mai tîrziu.

Natura omului. Nemurirea sufletului. Teorii despre originea şi transmiterea sufletului. Crearea omului dupa referatul biblic.

Omul este ultima şi cea mai de seamă dintre creaturile pămînteşti. El este încheierea şi coroaan creaţiei. Dupa natura lui dublă, trup material şi suflet spiritual, omul aparţine şi lumii materiale şi celei spirituale, el aflîndu-se la întretăierea dintre ele şi constituind o împreunare a acestora. Astfel, atît prin structura sau constituţia fiinţei lui, cît şi prin demnitatea şi rostul lui în lume, omul este de la început ridicat deasupra tutror celorlalte făpturi pămînteşti.

Originea omului.

Ca şi toate făpturile, omul îşi are originea la Dumnezeu, dar pe cînd celelalte făpturi apar prin simpla exprimare a voinţei divine  să fie,  omul este creat dupa sfat dumnezeiesc şi prin lucrarea directă a lui Dumnezeu Însuşi. „ Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om dupa chipul şi asemănarea noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; dupa chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 26-27). Iar lucrarea creatoare directă şi grija deosebită a Creatorului este exprimată astfel: „Atunci, luînd Dumnezeu ţărînă din pămînt, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne; iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam” (Facerea, 2, 7, 18, 21-22).

Faptul că omul a fost creat în urma celorlalte făpturi pămînteşti, se explică, dupa teologia Sfinţilor Părinţi, prin înţelepciunea planului dumnezeiesc de creaţie şi anume: omul, reprezentînd încununarea creaturilor şi punctul de întîlnire a celor două lumi, spirituală şi materială, era potrivit să fie adus la existenţă în urma acestora; şi în al doilea rînd, omul fiind aşezat ca stăpîn al pămîntului, ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pămînt, era bine chibzuit să se organizeze mai întîi pămîntul ca loc de desfăşurare a vieţii omeneşti.

Natura omului. Trup şi suflet.

Omul este constituit din două elemente deosebite, unul material şi celălalt spiritual, trup şi suflet. Trupul omului este luat din pămînt, fiind astfel compus din materie şi, prin aceasta, în tot cursul acestei vieţi omul stă în sreînsă legătură cu tot ceea ce este pămîntesc. Trupul este muritor, sufletul este nemuritor. Trupul este făcut ca „să se întoarcă în pămînt cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Eccl. 12,7). Sufletul este creat de Dumnezeu, nu este emanat din El. Prin suflet, omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală.

În Sfînta Scriptură, partea spirituală a omului este numită uneori suflet, alteori spirit, duh, dar aceste numiri se referă la aceeaşi parte spirituală a omului, la suflet, fără ca de aici să se poată trage concluzia că omul ar fi compus din trei elemente: trup, suflet şi duh. Şi Mîntuitorul foloseşte pentru partea spirituală cele două numiri, suflet şi duh: „Sufletul Meu il dau pentru oile mele” (Ioan 10, 15); „părinte, îm mîinile Tale îmi dau duhul Meu” (Luca, 23, 46).

Concepţia sau învăţătura despre cele două elemente componente ale naturii omului, trup şi suflet, se numeşte dihotomism sau, altfel spus,  dualusm antropologic. Dihotomia naturii omeneşti a fost totdeauna şi este neclintit învăţată de Biserică.

Ereticii apolinarişti, plecînd de la filosofia platonică şi sprijinindu-se greşit pe textele de la 1 Tesaloniceni, 5, 23: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvîrşit, şi duhul vostru şi sufletul şi trupul” şi Evrei 4, 12: „Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi pătrunde pînă la despărţitura dintre suflet şi spirit, dintre încheieturi şi măduvă”, texte în care se găsesc numirile de trup, suflet şi duh cu privire al om. Aici, apolinariştii nu ţin seama că Sf. Ap. Pavel afirmă limpede şi hotărît dihotomia naturii omului (1 Cor, 5, 3, 5; 7, 34), ci susţineau că în om sunt 3 elemente constitutive: trupul, sufletul şi duhul sau spiritul, ceea ce înseamnă  trihotomism.  Adevărul, însă, este altul. Căci celor două texte amintite numai forţat, neîntemeiat, li se atribuie înţeles trihotomist, pentru că în Sfînta Scriptură termenii de suflet şi spirit sunt întrebuinţate şi unul pentru altul, denumind partea spirituală a omului, ci nu două principii distincte, ci două puteri sau funcţii ale aceleaşi naturi spirituale a omului, sufletul fiin aici puterea vieţii organice, iar duhul – puterea vieţii spirituale.

Din textele pauline amintite mai sus nu rezultă trihotomism în natura omului. Se vede clar că trihotomiştii eretici au rămas incapabili de a pătrunde înţelesul adevărat al textelor pauline şi a Scripturii, rămînînd străini de Biserică.

Dihotomismul naturii omului rezultă clar şi din înţelesul moral al cuvintelor pauline. Omul care se lasă legat de cele pămînteşti, neridicîndu-se la o viaţi spirituală, rămîne fizic sau trupesc; iar cel ce se ridică la o viaţi religios-morală superioară, în duhul lui Hristos, este om spiritual sau duhovnicesc. Astfel, psihicul se numeşte suflet dacă în viaţă nu depăşeşte naturalul, strictul trupesc; iar sufletul se numeşte duh dacă se ridică prin har şi stăruinţă în bine la o viaţă ce nu depăşeşte naturalul.

Omul ca protopărinte.

Pe temeiul Revelaţiei, Biserica învaţă că întreg neamul omenesc descinde din unica pereche a primilor oameni, Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc, singurii creaţi nemijlocit de Dumnezeu. Astfe, descinzînd din acelaşi strămoş, ca urmare a binecuvîntării date de Dumnezeu primilor oameni: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi” (Facerea 1, 28), întreaga omenire formează o unitate de origine şi fiinţială. Adam este părintele neamului omenesc (Înţ. Solomon 10, 1), iar Eva mama tuturor celor vii (Facerea 3, 20) şi din ei a răsărit neamul omenesc (Tob. 8, 6).

Învăţătura creştină este astfel monogenistă , afirmînd pentru întreaga omenire un singur punct de plecare, anume prima pereche de oameni, Adam şi Eva, pentru că Dumnezeu a făcut dintr-un sînge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pămîntului (Fapte 17, 26).

Concepţia creştină monogenistă are mare importanţă, fiindcă unitatea de origine şi fiinţială a omenirii constituie condiţie de bază a mîntuirii, datorîndu-se ei putinţa de înţelegere a universalităţii păcatului strămoşesc şi a universalităţii mîntuirii în Iisus Hristos. Dacă lumea n-ar fi uns, şi la origine şi după aceea, Iisus Hristos n-ar fi Mîntuitorul lumii.