Diana Istrati este una dintre
puținele persoane care într-adevăr m-au uimit prin felul de-a fi: e tînără, dar
versul i-e bătrîn și înțelept; e
nostalgică după casa părintească, dar puternică; e o fire artistică, talentată,
dar misterioasă; e carismatică, dar provocatoare... Cei dragi o numesc Albină,
ea își zice Fluture, Fluture Violet...
Descrie cuvîntul ca un joc de
puzzle. Pentru ea regulile sunt nonregului. Crede că poți opri mersul unui
drum, dar nu e în putința noastră a mistui un gînd, o lacrimă, o bucurie, o
tristețe.
E autoarea plachetei de versuri „GânDe
gând”. A început să scrie nu pentru că își descoperise un talent, ci pentru că
a impus-o interiorul, care de altfel, se asfixia. A devenit o obișnuință să
fugă cu stiloul în fața filelor albe și să scrie sufletul. Și așa zi de zi,
pînă cînd a înțeles că aceste răsuflări sunt creații...
Spune despre ea: „Fluture în azur de cer
sunt, şi rîd în culoare./ Încerc să
iubesc totul, pier şi mă renasc din verde./ Zbor...iar, sus...mai sus,
suferindă de limite, fărîmituri./ Aripi de o zi caută ferestre de flori, să-şi
odihnească răsuflarea de veci./ Nu ajung...negăsirea mă pleacă pe firul resemnat de iarbă ruginită./ Cad în
ploi şi îmi las culoarea, ochii rotesc picături de furtuni./ Tangoul mă invită
să întorc braţul, goală şi udă, mă răzbun mişcării./ Dans de fluture, minute,
şi-atît..., piere culoarea şi eu mai am o clipă...” și „Drogată de
Cuvînt, nu falsez Sentimentul, dăruind intensitatea lui. Faptă pusă pe masă şi
despicată în analize de gînd. Amurg
şi Răsărit...nestatornic. EU...”
Poezia este pentru ea calmul și profunzimea
sufletească, e prietena ei invizibilă, dar cu o putere de neînvins. Vă las să o
cunoașteți...
Cu ce a început cariera ta de poet?
Nu a început
dintr-un anumit moment sau timp. M-am trezit în fața mea cu o foaie și un
stilou și am scris dintr-o răsuflare. Și de atunci tot mai scriu...
În curînd se împlinesc doi ani de
cînd ai lansat prima ta carte. De ce „GânDe gând”?
Repede mai
trece timpul. Deja doi anișori are visul meu. Frumos! De-ai ști cît l-am
așteptat! Asemenea unui ecosistem
gîndurile noastre încep de la un punct, se intersectează cu altul, au nevoie de
celălalt pentru a fi fericite, nu pot trăi fără un alt gînd care ține pasul
unei existențe fără guturai și tot așa am putea continua într-o interdependență
continuă... Acest titlu a venit ușor în mintea mea, de parcă stătuse de
ceva vreme acolo și își aștepta fastuoasa apariție. Cînd scriu, gîndurile vin
unele peste altele, cu stări diferite, cu reproșurile lor, cu teamă și
naivitate, cu zbor și cădere, cu lucruri firești și nepămîntești, unele te duc
într-o lume de culoare altele din contra reușesc să te sugrume în nuanțe
întunecate, te duc în copilărie și te reîntorc pe străzi de oameni grăbiți. Am
putea vorbi la nesfîrșit despre ele, pentru că sunt cele care se joacă mereu cu
tine - cel care ești constituit din rațiune, dar și din suflet. Nu e atît de
simplu să scrii! Uite, din toată
învălmășeala asta s-a născut GînDegînd.
Cum te-a marcat lansarea cărții în cariera ta de poet?
Nu am crezut
niciodată că tot ce simt/ scriu poate deveni o creație. Poeziile mele sunt
viața mea descrisă în rînduri și stări, la diferite etape și vîrste. E pîinea mea,
care m-a hrănit în momente de singurătate, atunci cînd îmi lipseau părinții,
cînd casa mea a rămas orfană, sau cînd eu, cea mică, trebuia să fiu mare cu
dorința sau nedorința mea. Ea a rămas și pînă azi să stea în gazdă la mine și
mă plătește cu liniște, după lungi meditații pe hîrtie. Uneori e insuportabilă,
dar necesară.
Nu m-am gîndit
niciodată la o carieră de poet. Aș fi prea nesinceră față de sentimentele mele
care iau forma poeziilor. Să cer bani pe ele?! La sigur un poet trebuie și el
să trăiască dincolo de cuvintele sale, eu încă poate nu sunt pregătită pentru “cariera
de poet”. Iar lansarea
acestei cărți m-a făcut să mă simt cu
zborul în mine, de parcă aș avea aripi pe care le pot agăța de sufletele
celorlalți prin poezia mea. Asta am simțit-o cînd pe fața mai multor persoane
dragi mie, ce au venit la lansarea cărții mele, au apărut lacrimile, zîmbetul,
aducerile aminte, dorința de exaltare, și caldele, sincerele îmbrățișări.
Atunci mi s-a spus că am crescut!
Ce reprezintă, de fapt, poezia pentru
tine?
E prietena mea, dacă vrei, copilul meu... E tot ceea ce mă
face pe mine azi să fiă împlinită, liniștită, pornită spre visări. Mă duc la ea
cînd mă plictisesc, cînd îmi este foame, cînd sunt urmărită de criminali, dar
și atunci cînd vreau să împart cu ea bucuria sufletească...
În opinia ta, cum trebuie să fie un tînăr poet?
Nu are
descriere. Nu poate fi standartizat. Poetul rămîne poet. Poate fi tînăr ca
vîrstă, dar bătrîn în poezia sa, și viceversa. Trebuie să scrie, dacă i s-a dat
această soartă de poet. Cuvîntul nu trebuie lăsat să moară, dacă el vrea să îi
dai viață. E important să scrii mereu, să lași din tine tot ce e mai bun și
luminos - pe hîrtie.
Cum este Diana Istrati – poeta?
E adîncă. Fără granițe, limite, reguli, principii.
Trăiește în lumea nefirescului. Se hrănește cu
nopți crăpate de ziuă. Iubește lumina care nu arată praful. Crede în
așteptările conturate de timp. E rea uneori, pesimistă și poate ucide prin
cuvînt, dacă o lovești.
În opinia ta, au tinerii poeți din R.Moldova unde se
manifesta/afirma?
Da, posibilități sunt. Dacă te implici, ești activ,
evident, poți fi remarcat și apoi poți să crești. Cenacluri literare,
concursuri, proiecte pentru tineri poeți, ș.a. E nevoie de dorință și răbdarea
de a intra în această lume, complicată, aș zice eu.
Crezi că un poet trebuie să aibă și alte meserii/profesii sau doar să
scrie? De ce?
Eu nu consider
că a fi poet e o profesie. Pot să fiu medic, agricultor, cosmonaut, și
tot așa. Poetul e dincolo de viața reală. E viața frumoasă a lucrurilor!
Pe lîngă poezie știu că mai ai și o
altă pasiune – muzica? De unde vine aceasta?
Adevărat. De
mică am fost educată în spiritul muzicii și armoniei. Tata cîntă la acordeon.
Nu a avut posibilitatea financiară să meargă la o școală muzicală, să profeseze
în aceasă direcție. Dar are o dăruire aparte pentru muzica la acordeon. Pentru mine tata este un exemplu demn de
urmat. Visul trebuie realizat în măsura posibilităților, dar nu ucis. Și pentru că am moștenit calitățile lui, am
îndrăgit muzica. Ultima cameră din casa de la țară era scena mea. Microfoane
improvizate, caiete cu piese, și tot așa. Mi-am dorit o carieră muzicală. Dar unde?
Cu ce? Din bursa de la universitate mi-am procurat o chitară. Am mers la cîteva
lecții, dar e prea costisitor și am renunțat. Acum mai exersez singură acasă...
Vise muzicale? Vise poetice?
Vise
policrome. Atît de multe vise! Dar lumea în care trăim știe să taie din ele și te face
pesimistă. Vreau să le aduc față-n față: muzica și poezia. Ar fi combinația
perfecă pentru sufletul meu. Aștept să învăț degetele mele să poată cînta la
chitară și gamele sufletului. Nu e atît
de simplu!
Cu ce te ocupi, în afară de poezie și muzică?
Sunt jurnalist
radio. Și această profesie a fost aleasă de mine pornind de la momentul în care
scriam poezii. Și cel mai aproape de pasiunea mea a fost jurnalismul. Mi-am dorit să
stau față în față cu istoria fiecărui om din această țară. Sper ca de-a lungul
anilor de jurnalism să reușesc să interoghez
3559,5 mii de locuitori ai R.Moldova. Dacă aș compara
jurnalismul cu altceva ar fi - picioare
agere, minți lucide, manevrare de condei,(ne)sinceritate.
Care este, totuși, activitatea ta preferată?
Îmi plac
momentele cînd mă reîntorc acasă. La sat viața e altfel. Acolo pot să zic că mă
întîlnesc cu viața. Simt veșnicia în tălpi, îmi umplu plămînii cu aerul
fericirii, mă simt în siguranță. Nu e o activitate, dar e ceea ce fac în afară
de toate pasiunile și preocupările mele zilnice.
Cum definești cheia succesului tău?
Sincer, am
obosit de cheile astea care nu își mai găsesc lacătul în societatea noastră. De
ești optimist - te aruncă în pesimism, de vrei să schimbi mersul lucrurilor - ești
alungat că ai fi prea tînăr și fără experiență...și tot așa. Eu nu vreau să par
deja banală, spunînd, că trebuie să fim astfel sau altfel pentru a avea succes.
Zic asta pentru că oamenii dragi mie, competenți, cu facultăți, dornici de a
face ceva aici - acasă, au lăsat tot și au plecat. Și am rămas eu să fiu
copilul care suferă pentru că avem o societate bolnavă. Sunt în rîndul copiilor
cu dor de părinți și casă orfană. Pot eu oare să vorbesc de cheia succesului,
aici - la noi , acasă?
Text: ANNA Casian – Musteață
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu