Pot exista conflicte între soţi sau între copii şi părinţi într-o familie creştină? Prima ce-mi vine în gând este că toate neînţelegerile trebuie să se stingă chiar la apariţia lor, doar într-o familie cu credinţă vie, dragostea nu este faţarnică, ci e răbdătoare şi chiar jertfelnică. Dar din păcate multe dintre familiile noastre abea doar încearcă să devie aşa cum i-ar fi plăcut Domnului.Se spune că o familie creştină trebuie să ducă aşa o viaţă, ca în orice moment să-l poată primi nestingherită pe Hristos. Pare de neatins acest scop, dar în acelaşi timp nu ar trebui să existe nici o îndoială că anume aşa e şi corect. Dar noi chiar şi revenind pe această cale continuăm să ne certăm, să insităm în propriul egoism şi să ne pierdem calmul chiar şi de la nimicuri.
Desigur că există familii care deja nu în prima generaţie duc o viaţă aproape de biserică şi cu frică, dar şi cu dragoste faţă de Dumnezeu. Pentru ei e chiar anormal să ridici glasul la alt membru al familiei ca să-ţi arăţi dreptatea (căci nici nu e necesar să o faci), sau să-ţi arăţi nemulţumirea de careva lipsuri pe care le simte familia. Dar despe aşa familii mai des avem şansa să citim undeva...să citim şi încetişor să le invidiem.
Iar la noi... la noi din păcate lucrurile stau total altfel. Nu se ajunge la expresii urâte sau la forţă fizică, şi din casă nu plecăm (poate doar ne îmbrăcăm în palton şi stăm puţin în coridor însoţiţi de implorarea copiilor „Mămică nu pleca, noi vom fi cuminţi." Desigur că e o situaţie comică, dar şi mai mult tristă. E trist şi rău că nu ne ascultă copiii, e rău că ne permitem să procedăm impulsiv şi negândit. Şi oare unde este smerenia noastră? Şi cel mai trist e că starea smirită a omului am şi primit-o şi acceptat-o, am primit-o cu tot sufletul, dar să ne smerim nu reuşim deloc şi mai ales în lucruri mărunte.
Mă gândesc cu admiraţie de ce comportament creştin au dat dovadă în diverse situaţii de conflict oamenii din generaţiile precedente. Şi mulţi dintre ei nu se considerau creştini, trăiau ca toţi oamenii sovietici, nici cruce la gât nu purtau. Probabil că erau mai puternice acele legături cu tradiţiile care au existat şi s-au implimentat chiar la nivel genetic în familiile creştine. Unde exista dorinţa de a evita şi a soluţiona orice conflicte, de a ceda aproapelui, şi nu doar celui din propria familie. Şi îmi aduc aminte de bunica soţului meu, care s-a născut odată cu secolul trecut. A crescut într-o familie creştină, dar foarte devreme a rămas orfană, dar mai ţinea minte cum mama sa mereu ajuta familiile nevoiaşe, starea lor materială fiind destul de bună.
Viaţa binicii n-a fost deloc uşoară, s-ar putea scrie un roman întreg despre încercările care i-au revenit şi că aceste adevărate greutăţi probabil nu am fi în stare să le depăşim noi, cei de acum. Nu am văzut-o să poarte cruciuliţă la gât, nu vorbea despre Dumnezeu. La Înviere mai cocea pască şi mai cânta troparul acestei sărbători, dar era dintr-o obişnuinţă, o obişnuinţă foarte dragă pentru ea care o lega de acel trecut care nu se va mai întoarce nicicând. Dar după viaţa sa, după faptele sale era o creştină adevărată. Primul lucru care m-a uimit la întâlnirea noastră a fost că era gata să mă primească şi iubească ca pe una deja de-a casei, fără să mă aprecieze sau să caute careva neajunsuri pe care le-aş avea. Era gata să mă primească aşa cum sunt doar din motivul că m-a ales şi m-a îndrăgit nepotul ei drag. Nu exista un aşa om în care Liubovi Ivanovna nu ar fi găsit şi trăsături bune, şi chiar dacă şi vorbea despre neajunsuri, oricum toţi simţeau că ea va răbda şi slăbiciunile aceluia şi va avea grijă şi de el de este nevoie. Avea o autoritate de neclintit printre cunoscuţi. O iubeau şi o respectau chiar şi oamenii străini. Mereu mă mira ingeniozitatea sa în situaţii de conflict, ingionizitatea asta era născută de dorinţa de a păstra pacea şi dragostea din familie. Ştia că despre ceva trebuie să taci, în alt moment să sustragi atenţia către ceva frumos, sau de ce nu chiar şi prin ceva gustos să aplanezi conflictul apărut. Şi nici tăcerea nu-i era străină la momentul potrivit. Dar totodată nu era un om fără principii, având mereu propria părere despre toate celea ce se întâmplă şi nicicând nu o neliniştea dacă această părere nu coincidea cu a celor din jur.
Adesea mă gândesc că multe probleme pe care le avem astăzi îşi au rădăcinile şi în lipsa unor tradiţii creştine în viaţa şi modul de a gândi din propriile familii. Noi am venit la biserică, la Dumnezeu, adesea fără nici o pregătire duhovnicească şi am primit doar partea exterioară a vieţii bisericeşti. Purtăm fuste lungi şi broboade, ne facem cruce trecând pe lângă o biserică, copii îi înscriem la şcoli de duminică, dar se întâmplă că nu ne putem saluta cu cineava binevoitor şi cu dragoste. La fel e şi în familiile noastre, pe pereţi avem icoane, discutăm lucruri duhovniceşti, dar acest „duhovnicesc" aşa şi rămâne doar în vorbele noastre, dar nu ne umple golul sufletesc, nu ne schimbă în lucruri cu adevărat importante. Citisem undeva că iniţial omul trebuie să facă loc în inima sa pentru cele sufleteşti şi abea apoi dacă va fi cu voia Domnului acestea se vor transforma în cele duhovniceşti. Dacă va fi cu voia Domnului! Avem la ce medita. Poate fiecare dintre noi va rămânea doar cu aceste lucruri sufleteşti adunate, dar noi pretindem că am devenit deja duhovniceşti. Îi judecăm pe alţii, îi etichităm, chiar şi pe cei mai apropiaţi...
În prima săptămână a Postului Mare am venit de la Liturghie la care s-a citit şi Canonul cel mare a lui Andrei Criteanul. Ne-am aşezat la masă să cinăm şi băiatul mi-a cerut şi un ceai. Atunci, m-am revolatat nespus „De ce un copil de aproape 15 ani nimic nu vrea să facă singur - doar toate „adă-mi","dă-mi"," fă-mi un ceai"," taie-mi pâinea"... Cât se mai poate continua aşa?" Erau adevăruri acestea expuse de mine, şi toţi înţelegeau aceasta.
Dar când eu îmi expuneam părerea în diverse reproşuri, soţul s-a ridicat şi i-a turnat un ceai „unui copil de aproape 15 ani". El, adică soţul, nu a mers cu mine la Liturghie, dar sta la calculator urmărind ultimile noutăţi, şi în genere la biserică e un oaspete mai rar, abea dacă se împărtăşeşte de 2 ori pe an. Deci, nu e la fel de „creştin" ca mine. Dar sincer să vă spun îmi era ruşine şi faţă de soţ şi faţă de copii. Şi brusc mi-am adus aminte că pe un forum ortodox, neînţelegând replica mea despre faptul că crucile noastre sunt uşoare (având în vedere că sunt aşa de la neputinţa noastră), mi-a răspuns foarte emoţional cineva, că dacă îmi consider propria cruce uşoară atunci singură reprezint crucea cuiva. Ca să vezi, eu sunt crucea cuiva. Nicicând nu m-am gândit că ar putea fi şi aşa. Dar desigur că sunt o cruce şi pentru soţ şi pentru copii. Dar noi cel mai des credem că ei sunt crucea noastră, cred că sunteţi de acord. Poate în înţelegera acestor lucruri se ascunde o cheie de soluţionare a conflictelor din familie?
...Şi totuşi nu mai sunt chiar toate lipsite de speranţă. Deoarece revenind la calea adevărului şi a bisericii nu vom mai putea rămâne supăraţi unul pe altul zile în şir, nu ne vom culca fără să ne cerem iertare. Noi apelăm la rugăciune, învăţăm că problemele fără soluţie nu există. Ne smerim câte puţin că copiii noştri nu sunt chiar aşa cum ne-am dori. Ne învăţăm câte puţin să avem încredere mai mare în Dumnezeu. Şi dacă mai există abateri şi mai revenim la discuţii prea emoţionale cu un singur scop de a ne expune cât mai mult propriul "eu", sunt tot mai rare şi să sperm că tind tot mai mult de a nu mai exista în viaţa noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu