Nu-i important să ştii, important este să fii convins!

„Omul este înger amestecat”

Părinte arhimandrit, ce înseamnă să-ţi ceri iertare de la aproapele tău şi ce înseamnă să-ţi ierţi aproapele?
Iertarea aproapelui este o chestiune care ţine de viaţa creştină. Domnul Hristos ne-a lăsat o rugaciune în care ne adresam Tatălui Ceresc şi între cererile din rugăciunea Tatălui Nostru, avem o cerere formulată de Domnul Hristos în felul următor: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Astfel Domnul Hristos ne obligă la iertarea păcatelor noastre prin iertarea pe care o dăm noi oamenilor care ne greşesc. Aşa cum e formulată cererea aceasta înseamnă că Dumnezeu ne iartă dacă iertăm, când iertăm şi cum iertăm, deci ne obligă la iertare. După ce a sfârşit rugăciunea Tatăl Nostru aşa cum ne este prezentată în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul VI, Domnul Hristos a reluat din cele şapte cereri ale rugăciunii Tatăl Nostru, doar cererea aceasta: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri"

deci s-a referit doar la cererea aceasta şi a zis că dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl Vostru cel din Ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl Vostru cel din Cer nu vă va ierta vouă greşelile voastre. Iertarea trebuie să fie din inimă şi aceasta o înţelegem dintr-o pildă a Mântuitorului pe care o citim în Sfânta Evanghelie de la Matei, din capitolul XVIII, unde Domnul Hristos a răspuns la întrebarea Sfântului Apostol Petru: de câte ori voi ierta oamenilor greşelile lor? Şi Domnul Hristos a zis, „nu până la şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte ori" şi apoi spune o pildă cu doi datornici şi la urmă trage o concluzie din pildă şi zice aşa: „că iertarea trebuie făcută din inimă şi dacă noi nu iertăm din inimă, nici Dumnezeu nu ne iartă nouă greşelile noastre".

La începutul postului pascal, în duminica premergătoare Postului se citeşte din Sfânta Evanghelie de la Matei, din capitolul VI, cuvintele acestea: „Dacă veşi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl Vostru cel din Ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor nici Tatăl Vostru cel din Ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre", deci pornim la pregătirea pentru Sfintele Paşti cu datoria de a ierta. Şi în ziua de Paşti şi în toată Săptămâna Luminată, în biserică se spune o cântare cu următoarele cuvinte: În Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere şi aşa în condiţia aceasta să strigăm „Hristos a Înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Cuvintele acestea sunt şi cuvinte de verificare deoarece am învăţat la începutul Postului să iertăm şi acum suntem verificaţi, ne verificăm pe noi înşine dacă am ţinut seama de datoria de a ierta şi vrem să ştim dacă am împlinit această datorie, dacă suntem în stare să iubim şi să iertăm pe cei care ne greşesc nouă, aşa că în Săptămâna Luminată trebuie să iertăm toate pentru Înviere. Problema iertării este o problemă pe care trebuie s-o avem în vedere nu numai la Paşti, nu numai în Săptămâna Luminată, nu numai în timpul postului, ci în toate zilele vieţii noastre.
 

Preacuvioase părinte, ştim că Dumnezeu este iubire! Cum se face că iubirea pe care o revărsăm asupra celor ce ne greşesc sau asupra duşmanilor noştri, lucrează în aceştia?

Dragă, sunt oameni bătuciţi pe care nu-i cucereşte nici omul nici Dumnezeu! Însă e un avantaj din partea noastră, adică dacă noi iubim pe cei care ne-au făcut rău, pe cei care ne greşesc, pe cei care ne duşmănesc, profitul este al nostru, nu atât al lor cât al nostru: noi ne bucurăm de iubirea care se revarsă şi cu cât iubim mai mult, cu atât eşti mai fericit! Domnul Hristos ne-a dat porunca aceasta a iubirii chiar şi faţă de vrăjmaşii noştri, în folosul nostru, pentru binele nostru, pentru satisfacţia noastră, pentru fericirea noastră care se realizează prin iubire.

 Părinte Teofil, ce este şi cum se naşte dorul de Dumnezeu şi cum se face că omul se poate hrăni cu dorul de Dumnezeu?

Dragă, dorul de Dumnezeu este o realitate a fiinţei umane: aşa la creat Dumnezeu pe om ca să aibă dor de Dumnezeu, nu-l realizează omul singur ci îl dă Dumnezeu. Omul se foloseşte de această calitate, îl caută pe Dumnezeu, urmăreşte apropierea de Dumnezeu, împlineşte voia lui Dumnezeu după a lui ştiinţă, după a lui putere şi din aceasta vine înaintarea şi în dorul de Dumnezeu şi în realizarea apropierii de Dumnezeu, prin dorul de Dumnezeu.

Cum ajungem la cunoştiinţa de Dumnezeu? Care este cea mai înaltă cale de cunoaştere duhovnicească?

La cunoştiinţa de Dumnezeu putem ajunge prin inimă curată. Domnul Hristos a spus: „Fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Ceea ce trebuie să urmărim ca să-l cunoaştem pe Dumnezeu este să avem inimă curată, să scoatem din inima noastră, din fiinţa noastră tot ce este negativ şi să încurajăm tot gândul cel bun.

 Părinte arhimandrit, cum se poate curăţa inima de patimi?

Dragă, foarte simplu. Inima se curăţeşte de patimi prin supravegherea gândului, prin supravegherea minţii. Înseamnă că noi trebuie să avem în conştientul nostru gânduri bune, pentru gânduri bune, lumini de gând, să avem în sufletul nostru dorinţa de a-i sluji lui Dumnezeu. În „Filocalie", cartea de învăţături duhovniceşti, se spune: „Aşa cum focul nu rămâne în apă, tot aşa nici gândul cel rău nu rămâne în inima iubitoare de osteneală". Păi, dacă sufletul este angajat spre bine, răul nu are putere. Şi dacă nu-i angajat spre bine îl poate împresura pe om, orice fel de răutate.

Care este cel mai mare dar care se cuvine să-l dăm lui Dumnezeu?

Fiinţa noastră.

În ierarhia faptelor bune, pe care o consideraţi părinte Teofil, cea mai mare?

 Dragă nu există o faptă „cea mai mare" şi nu se poate spune care este cea mai mare faptă bună, pentru că o faptă bună îi bună la locul ei şi la rostul ei. Unii zic că rugăciunea este o faptă bună, alţii zic că iubirea, alţii că smerenia. În realitate cea mai mare faptă bună e fapta pe care o poţi face şi pe care o faci în numele lui Dumnezeu.

Dar dragostea?

Dragostea este o virtute teologică, este una din cele mai statornice virtuţi, aşa că ceea ce trebuie să facem noi este doar să orientăm dragostea: spre Dumnezeu, spre aproapele nostru, spre noi înşine. Şi trebuie să fie Dumnezeu, poate să fie omul de lângă noi şi poate să fie omul însuşi cel care are dragodtea.

Se poate mântui cineva fără smerenie?

Nu se poate mântui pentru că nu se aseamănă cu Dumnezeu. Dacă Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, smerindu-se pe sine, nu se poate asemăna cineva cu Fiul lui Dumnezeu dacă nu se smereşte.

De ce unii din Sfinţi Părinţi numesc omul „înger amestecat"?

Omul este înger amestecat pentru că are înclinare şi spre viaţa îngerească dar şi spre viaţa pământească.

Cum se poate izbăvi creştinul de iubirea de sine, de egoismul şi aroganţa zilelor noastre?

Măi frate, nu se poate izbăvi de aceasta, nu se poate mântui decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin silinţă, prin înlăturarea negativelor din suflet şi prin dorinţa sinceră de a-i sluji lui Dumnezeu.

Care dintre călugări este mai aproape de Dumnezeu, părinte Teofil? Cel ce se linişteşte în pustie?

Se poate spune lucrul acesta pentru că Simion Gură de Aur zice: Adam fiind în Rai a căzut iar Lot în Sodoma s-a mântuit. Saul nu s-a mântuit în palatul împărătesc, dar s-a mântuit Iov pe o grămadă de gunoi şi asta înseamnă că de va lăsa omul voile şi cugetele sale, se va face voia lui Dumnezeu, pentru acela nu se va găsi nici loc, nici lucru care să-i împiedice mântuirea.

Unde se aşează sufletele oamenilor după moarte?

La locul pe care şi l-au pregătit în viaţă.

Poate ajuta Biserica sufletele credincioşilor după moarte?

Prin rugăciune şi milostenie.

Ce trebuie să facem noi creştini ca să aflăm mila în ziua Judecăţii de Apoi?

Să avem şi noi milă.

Ce învăţături daţi părinte credincioşilor pentru a-i întări în cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea?

Dragă, chestiunea nu-i simplă, pentru că credinţa, nădejdea, şi dragostea sunt lucruri care nu se realizează într-un moment, ci se realizează în timp. Şi atunci tot ce întăreşte credinţa sunt faptele credinţei care înmulţesc credinţa. Fă faptele credinţei, ca să înaintezi în credinţă! Cine are credinţă, trebuie să arate credinţa în viaţa pe care o duce. Dacă merge la biserică îşi arată credinţa, dacă posteşte îşi arată credinţa, dacă-i binevoitor îşi arată credinţa, dacă este înţelegător faţă de neputinţă îşi arată credinţa şi prin aceasta creşte în credinţă. În ceea ce priveşte nădejdea, nădejdea e legată totdeauna cu credinţa, pentru că cel care crede şi nădăjduieşte iar rugăciunea după Sfântul Ioan Scărarul este „nimicirea deznădejdii şi arătarea nădejdii". Nădejdea şi-o arată omul atunci când se roagă, când crede că Dumnezeu îi primeşte rugăciunea, când se angajează spre cele bune, iar iubirea e cea mai cuprinzătoare şi ea trebuie să se întărească prin faptele iubirii. Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni, în capitolul XIII, descrie virtuţiile care se întemeiază pe dragoste şi anume zice: „Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, nu se laudă, nu se trufeşte, dragostea nu se poate pune necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde din mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr, toate le îngăduieşte, toate le laudă, dragostea niciodată nu cade", deci, oricare dintre virtuţiile acestea se cuprind în dragoste, întăresc dragostea! Aşa că îi îndemn pe credincioşi să le caute, să le câştige, să le aibă, să le trăiască în formele în care se manifestă.

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian

reteaualiterara.ning.com