Cel ce şi-a văzut păcatele, mai numeroase decât nisipul mării, acela este mai ma­re decât cel care a văzut îngerii

“Pocăiţi-vă. Este prima poruncă pe care o întâlnim în Evanghelie. Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit în pustie şi a botezat oamenii cu botezul pocăinţei: Pocă­iţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3,2). Cu aceste cuvinte Mântuitorul a început să predice pentru că nu poate Domnul să Se arate sufletului, dacă el nu s-a căit sincer şi curat de toate păcatele sale şi nu s-a curăţit de ele. Omul a căzut. Din cauza păcatului, el s-a îndepărtat de Dumnezeu. Pentru a putea reveni la El, trebuie să se căiască, aceasta fiind singura cale de reîntoarcere.

Ce este pocăinţa? Adesea auzim şi vorbim despre ea, dar nimeni nu înţelege semnificaţia ei reală. Se întâmplă aceasta, pentru că suntem contaminaţi de păreri perso­nale şi ne orientăm mai mult după legi omeneşti decât după poruncile lui Dumnezeu.

Majoritatea dintre noi se consideră creştini şi persoa­ne cucernice. Adesea ne îndreptăţim că nu am ucis pe ni­meni, nu am furat, iar faptul că păcătuim îl credem scu­zabil, pentru că toată lumea greşeşte. Astfel, considerăm că nu avem motive să ne căim, că pocăinţa nu ne foloseşte la nimic. Cugetăm astfel, pentru că nu cunoaştem Evanghelia, nu înţelegem în ce constă creştinismul şi pocăinţa. De cele mai multe ori învăţăm din propriile greşeli şi pen­tru că, în urma păcatelor, urmează necazurile, atunci ele ne sunt unicii dascăli. Într-adevăr, prin necazurile suferite înţelegem, în cele din urmă, cât de eronat trăim.

Cuviosul Simeon Noul Teolog a spus: „La împlinirea poruncilor evanghelice vedem cât suntem de neputincioşi“. De aceea, numai în asemenea condiţii vom vedea şi vom înţelege realmente că suntem păcătoşi. Dacă nu ne recunoaştem starea de păcat, atunci nu trăim con­form Evangheliei. Deci ce vom face? Înainte de toate, să-I cerem lui Dumnezeu ajutorul, să-I cerem să ne în­veţe pocăinţa. Dacă am înţeles măcar câteva porunci şi le împlinim, atunci, cu timpul, Domnul ni le va desco­peri şi pe celelalte. Important este să nu fim nepăsători, ci să ne străduim cât se poate să împlinim poruncile si să muncim pentru dobândirea mântuirii.

Domnul ne învaţă în multe feluri adevărul: prin Cu­vântul Său sfânt, în diverse împrejurări de viaţă, prin întâlnirea cu o persoană cucernică. Cred că exemplul per­soanelor evlavioase constituie cea mai puternică mărtu­risire a pocăinţei. Noi putem să vorbim multe despre Dumnezeu, să citim cărţi, să cugetăm, dar aceasta nu substituie în nici un fel întâlnirea minunată cu un rob al lui Dumnezeu. Însuşi chipul acestuia mărturiseşte de­spre virtuţile minunate ale sufletului său şi despre boga­ta sa experienţă în comunicarea cu Dumnezeu. Intâlni­rea cu o persoană râvnitoare ne ridică din nepăsare, atra­ge pocăinţa, ne determină să alegem felul său de viaţă, să-l imităm oarecum. De aceea, merită să comunicăm cu persoanele evlavioase, iar când Domnul le trimite în calea noastră, să apreciem şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul Său.

Cuviosul Pahomie cel Mare a spus:
„Omul împătimit nu e apt de vedenii duhovni­ceşti. Dacă doriţi să vedeţi o vedenie, vă voi arăta care este ea. Nu există vedenie mai minunată decât vederea omului curat, cucernic si smerit cu inima. Dacă ati văzut un astfel de om, atunci L-aţi văzut pe Dumneze­ul nevăzut în omul văzut. O vedenie mai înaltă decât aceasta nu căutaţi”.

Sfinţii Părinţi au spus:

„Cel ce şi-a văzut păcatele, mai numeroase decât nisipul mării, acela este mai ma­re decât cel care a văzut îngeri“.

Creştinismul nu constă în trăirea unor extazuri, stări sau impresii, ci în vederea propriilor păcate şi în (de)plângerea lor cu zdrobire de inimă. Numai omul care îşi (de)plânge păcatele personale poate purta numele de creştin.

Luate separat, piesele unui mozaic minunat nu au nici o valoare. Acelaşi lucru putem afirma şi despre po­runcile lui Dumnezeu, care au valoare numai în cazul în care, împlinindu-le, ne aduc la pocăinţă. Nu vom fi plăcuţi lui Dumnezeu atunci când, după ce postim, du­pă ce ne rugăm sau priveghem, aşteptăm recompense de la El. Se va milostivi de noi însă când ne vom ruga: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului, şi ajută-mă să împlinesc cât de puţin din cele ce ne-ai predicat în Sfân­ta Evanghelie!”

Cum ajunge omul să se căiască? Cum i Se descope­ră Dumnezeu? La început, el aude Cuvântul Iui Dum­nezeu din convorbiri sau din lectura cărţilor. Odată cu manifestarea credinţei în sufletul său, este copleşit de multe întrebări. Dacă va căuta răspunsuri, atuinci Dom­nul i le va oferi cu certitudine, fie prin preot, cărţi sau prin persoane credincioase. Dar nu e suficient să pri­meşti răspunsuri.

Orice adevăr duhovnicesc, perceput de om, îl de­termină să împlinească poruncile. Dacă nu-şi va împli­ni îndatoririle înaintea lui Dumnezeu, diavolul va fura grabnic acest adevăr din mintea sa, chiar dacă omul se va considera învăţat, instruit si un bun cunoscător al învăţăturii creştine. Numai cel care urmează porunci­le lui Hristos în orice loc şi timp, care se călăuzeşte du­pă Evanghelie în toate faptele, gândurile şi simţămintele sale, este creştin adevărat. Cu cât omul împlineşte mai  râvnitor poruncile, cu atât ele i se descoperă în profun­zimea lor. Porunca Ta este fără de sfârşit (Psalmi 18, 96), ne spune Sfânta Scriptură. Calea cunoaşterii poruncilor este infinită. Cu cât omul este mai apropiat de Dumnezeu, cu atât se minunează de frumuseţea şi înţelepciunea Lui, de dragostea şi grija Lui, manifestate prin Pronia Sa, care veghează asupra fiecăruia din noi. Cu cât omul se minunează de frumuseţea lui Dumnezeu, cu atât mai mult îşi vede starea de păcat în lumina poruncilor, neorânduiala duhovnicească, nepăsarea, patimile respingă­toare care îl despart şi nu-i permit să fie în comuniune cu Creatorul Său.

Atunci omul se tânguieşte, îşi deplânge condiţia de­căzută înaintea Domnului, regretă faptul că şi-a alimen­tat de bunăvoie patimile. Conştientizându-şi starea, nu poate să nu-I ceară lui Dumnezeu să-l vindece, să-l spele de toată necurăţia sufletească. Se roagă Lui cu o rugăciu­ne curată, fără să pretindă vreo vedenie extaz duhovni­cesc sau apariţii minunate. Înţelege că este nedemn de toate şi, cu atât mai mult, se simte nevrednic de a trăi şi a respira aerul acestui pământ. Îl roagă pe Dumnezeu să nu devină mai rău decât este sau să alunece în păcate de moarte; îi cere mântuirea sufletului şi izbăvire de ghee­nă. Aceasta se numeşte pocăinţă.

Conştientizând folosul pocăinţei, omul se roagă ne­încetat, biserica îi devine casă, iar rugăciunea — lucrare iubită, fiindcă ea înseamnă întâlnire şi comunicare cu Dumnezeu. Prietenii vechi, de care era unit prin patimi, nu-l mai interesează, dar nici lor nu le mai pasă de el. In schimb, Dumnezeu îi scoate în cale persoane noi şi, ast­fel, viaţa devine o instruire continuă, căci pământul este plin de destine şi nimic nu se întâmpla fără intervenţia lui Dumnezeu.

Fiecare situaţie are un sens tainic şi persoana credin­cioasă vrea să-i descopere: care este voia lui Dumnezeu cu mine, de ce s-a întâmplat una sau alta, de ce am su­ferit o ispită sau un necaz, de ce şi din cauza căror pă­cate m-am îmbolnăvit? El nu caută răspunsuri pentru a se însănătoşi mai grabnic, ci pentru nu mai păcătui. Deci, prin vederea păcatelor proprii, conştiinţa omului se schimbă: el îşi observă numai neputinţele, greşelile şi  neajunsurile sale şi, prin urmare, se consideră mai prejos decât toţi. În cazul dat, harul acţionează asupra omu­lui, îl curăţă de păcate, îl preschimbă, îl învaţă virtuţile, îl apropie de Dumnezeu, fără ca el să-şi dea seama de aceasta. Dimpotrivă, cu cât devine mai curat şi mai bun, cu atât i se descoperă starea păcătoasă, cu atât mai mult se tânguieşte şi plânge pentru necurăţia şi moartea sa.

Dacă omul nu-şi va abandona crucea, dacă va pri­mi cu mulţumire necazurile şi va merge pe căile Dom­nului, atunci procesul mântuirii sale nu va înceta toată viaţa. Numai Pronia lui Dumnezeu îi va opri viaţa pă­mântească la timpul potrivit, iar sufletul, care s-a crezut nevrednic de întâlnirea cu El, va fi strămutat în împă­răţia cerurilor.

Căile mântuirii oamenilor sunt multe, nenumărate. Nici mulţimea păcatelor, nici împrejurările vieţii nu constituie o piedică pentru mântuire, pentru că Domnul es­te Atotputernic. Există o singură piedică în calea ei — lip­sa de pocăinţă a omului. Câte suflete pe pământ — atâtea căi de mântuire. Domnul este preaînţelept şi milostiv, iar mila Sa Îi depăşeşte dreptatea. Descoperim acest adevăr în pilda multor păcătoşi care s-au pocăit cu ajutorul lui Dumnezeu şi acum sunt preamăriţi în ceata sfinţilor.

În urmă cu câţiva ani, în Mănăstirea Pskovo-Pecersk, s-a stins un schimnic cucernic şi virtuos. Zilnic se ruga mult, stătea în picioare la pravilele lungi, respecta toate canoanele monahale, era un bun exemplu pentru fra­ţii din obşte şi pentru toţi pelerinii. Când era întrebat despre viaţa sa, el începea să plângă cu amar, să se bată peste piept şi să spună: „Credeţi-mă, fraţilor, că sunt cel mai păcătos om de pe pământ“. Puţini dintre fraţi ştiau taina vieţii lui.

S-a întâmplat aceasta în 1918, într-un sătuc din Ural. In localitate a oprit o maşină din care au coborât câţiva „tovarăşi” îmbrăcaţi în geci de piele, legaţi cu panglici roşii la braţ si înarmaţi cu mitraliere si revolvere. După ce toţi locuitorii sătucului s-au adunat pe platforma din faţa bisericii, ei le-au spus că au venit să-i mobili­zeze pe toţi tinerii în detaşamentul HK (CEKA — Co­misia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluţiei, speculei şi abuzului de putere), în scopul satisfacerii serviciului militar. În acele timpuri, toţi ştiau ce înseamnă CEKA şi mulţi s-au opus ordinului lor de înrolare, fiind împuşcaţi imediat pentru nesupunere fa­ţă de puterea sovietică. Alţii însă s-au aliniat în coloană, aşteptând decizia comisarilor. Când grupul de tineri s-a mărit, li s-a ordonat să urce în maşină şi, în scurt timp, au plecat. Printre ei, se afla şi un tânăr de 17 ani.

Fiind aduşi în cazarmă, au fost instruiţi să tragă din toate tipurile de armă, să tortureze şi să chestioneze. După aceasta, novicii au fost delegaţi în prima lor mi­siune. Locuitorii unui sătuc nu fuseseră în stare să co­lecteze cantitatea de produse agricole pretinsă de stat, şi comisarul i-a condamnat pe toţi la moarte prin împuş­care, ca „pildă moralizatoare” pentru ceilalţi. Satul a fost înconjurat de soldaţi. Bătrânii, femeile şi copiii au fost puşi la zid, iar tinerilor cekişti li s-a ordonat să-i împuş­te. Cekistii, fiind născuţi şi crescuţi la tară, nu îndrăzneau să tragă. De aceea, prima rafală de gloanţe a zbu­rat deasupra capetelor condamnaţilor. Atunci, comisa­rul i-a ameninţat pe tineri: „Dacă nu veţi trage în ei, voi împuşca pe fiecare al zecelea dintre voi”. Deşi ordinul a răsunat din nou, cekistii nu au îndrăznit să tragă nici de data aceasta în locuitorii nevinovaţi. Astfel, comisarul a trecut de-a lungul coloanei şi a împuşcat pe fiecare al ze­celea soldat. Pentru că le era scumpă viaţa, soldaţii s-au conformat şi i-au ucis pe ţărani.

După acest masacru au urmat şi alte nenumărate tor­turi şi condamnări la moarte. Înaintea condamnărilor în masă, soldaţii erau siliţi să bea vodcă, pentru a execu­ta mai lesne ordinele autorităţilor. După ce îşi reveneau din starea de beţie, îi mustra chinuitor de mult constiinţa, încât nu puteau să înghită nici măcar o bucată de pâine. Odată, tânărul de 17 ani l-a întrebat pe comisar: „La ce ne foloseşte să îi omoram pe oameni?” Comisa­rul, neamţ de origine, i-a răspuns: „Aceştia sunt contra­revoluţionari. De aceea, îmi va fi milă mai curând de o muscă decât de ei“. Aşa a luat sfârşit educaţia politică.

Anii treceau. Războiul civil a încetat. In ţară se „con­struia” socialismul, începuseră colectivizarea, cincinalele şi, desigur, au urmat alte represalii, teroarea şi condam­nările. Cu cât puterea sovietică „făurea fericirea” poporului, cu atât mai mulţi oameni erau exterminaţi. Tânărul despre care am vorbit anterior se maturizase şi cugeta mult asupra situaţiei create în societate. Mulţi din colegii săi au devenit alcoolici, unii au înnebunit, alţii s-au sinucis, nesuportând amarele mustrări de conştiin­ţă, iar următorii au devenit mari funcţionari pentru „is­prăvile” lor din trecut. Nici ei însă nu se bucurau prea mult timp de putere: de regulă, cei care se luptau con­tra „duşmanilor poporului” erau declaraţi mai târziu ei însisi „duşmani”, fiind condamnaţi la moarte. El a înţeles că, mai devreme sau mai târziu, va înfrunta ace­eaşi soartă.

Cu prima ocazie, a solicitat demisia sa din CEKA. Deşi a plecat de acolo, îi persista mereu în minte imaginea persoanelor pe care le ucisese. Îşi pierduse cu de­săvârşire liniştea: când închidea ochii, vedea lacuri de sânge şi privirea celor împuşcaţi. Adesea îşi amintea de preoţii care mergeau la moarte cu bucurie, cântând ru­găciuni şi întărindu-se unii pe alţii. în faţa morţii erau senini, aveau chipuri luminate şi o linişte sufletească străină călăilor sovietici. Ei îi iertau şi îi binecuvântau pe ucigaşii trupurilor lor. În toate acestea se simţeau mă­reţia de neînvins a duhului omenesc şi o putere inaccesi­bilă minţilor împătimite. Se părea că aceşti muritori văd şi ştiu lucruri de neconceput pentru călăi.

Deopotrivă cu amintirile oribile, păstra în minte imaginea luminoasă a copilăriei, biserica unde îl ducea mama ca să fie împărtăşit, slujba de Paşte şi, ulterior, bucuria de a sta la masă cu întreaga familie. Amintirile copilăriei sale neprihănite le simţea depărtate şi despăr­ţite de mulţimea timpului şi a sângelui semenilor săi.

Odată, acest om a intrat într-o biserică. S-a apropiat de icoana Mântuitorului, s-a rugat să-i potolească chi­nul sufletesc şi să-i ierte mulţimea păcatelor de moarte. Deşi omorâse la ordinul altora, se simţea foarte vino­vat pentru crimele comise. A plâns foarte mult în faţa chipului Mântuitorului şi, când a ieşit din biserică, şi-a simţit sufletul uşurat. De atunci a început să frecventeze mai des biserica. La un moment dat, a hotărât să se spo­vedească unui preot. Spovedania a durat câteva ore, în timpul căreia a plâns neîncetat.

A înţeles că Domnul Iisus Hristos este unica lui sal­vare, că numai El poate să-l izbăvească de coşmarurile care îl urmăresc neîncetat. Acest om a mers în mănăsti­re, a fost tuns monah şi apoi a îmbrăcat schima. Intrea­ga sa viaţă L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte şi s-a rugat pentru toţi oamenii ucişi de el. Dumnezeu a primit pocăinţa lui, căci şi-a adeverit neprihănirea printr-o viaţă si un sfârşit sfânt.

Pocăinţa este sensul vieţii fiecărui om. Sunt mulţi care se cred creştini ortodocşi, dar duminica nu doresc să meargă la biserică. De ce se întâmplă aceasta? Din necunoaşterea creştinismului, a sensului pocăinţei, din înţelegerea superficială a Evangheliei. Mulţi din cei care consideră că nu au timp de biserică, că sunt ocupaţi, că trebuie să-si educe odraslele si să-si hrănească familia, amânând de la o zi la alta pocăinţa, nu pot face faţă cum se cuvine nici unei zile din viata lor. Prin urmare, să nu amânăm pocăinţa noastră. Să ne amintim mai des de una dintre poruncile de seamă ale Mântuitorului: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Un sfânt a afirmat că lucrarea harului lui Dumnezeu, în om, părtăşia sa cu darurile dumnezeieşti şi menirea de a săvârşi vreo slujire înaltă (episcopală, preoţească) depind de râvna sa în lucrarea pocăinţei. În momentul când pocăinţa încetează, sufletul moare, iar viaţa duhovnicească devine imposibilă. Rămân numai formele văzute si înşelarea de sine“.

Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010