marți, 18 octombrie 2011

Despre relaţia stat-biserică. Modelul Bizantin


După două decenii de independenţă, Republicii Moldova încă îi mai lipseşte o viziune bine stabilită în ceia ce primeşte relaţia cu biserica majoritară – cea Ortodoxă. Biserică care a condiţionat în mare măsură etnogeneza poporului. Biserică care a constituit cel mai dur zid de apărare împotriva deznaţionalizării şi etnocidului. Biserică, numită de Eminescu drept „Mama poporului român”.


Cu toate că, teoretic creştinul pentru mîntuire nu are nevoie de stat, în condiţiile actuale cînd hotarele sunt împînzite de „lupi în haine de oi”, statul se dovedeşte a fi extrem de necesar. Anume statul ne poate asigura securitatea şi o organizare mai bună a societăţii. Dar nu trebuie să uităm, că mîntuirea nu se obţine prin decret prezidenţial sau şedinţă de Parlament, dar prin îndeplinirea poruncilor Dumnezeieşti.
Pentru a edifica un concept al relaţiei stat-biserică în Republica Moldova, nu putem plagia ideologile străine. Această relaţie trebuie să se nască din tradiţia aproape bimilenară a neamului nostru.
Astfel modelul „separaţiei radicale” specific Franţei şi Olandei ne este total străin din motiv că capul bisericii catolice nu este Hristos, ci Papa de la Roma. Catolicii consideră că prin Papa vorbeşte duhul sfînt, ceia ce este un absurd. Doctrina oficială a Vaticanului prevede că Papalitatea este nu numai un centru spiritual al lumii creştine, ci şi unul politic. Din această cauză între puterea laică (regii) şi cea religoasă (Papa) adesea au existat conflicte sîngeroase, extrem de distructive pentru unicitatea lumii creştine. Trebuie de menţionat aici că Vaticanul deţine în proprietate bănci şi corporaţii transnaţionale care aduc venit anual de sute de milioane de euro, în timp ce se ştie bine că misiunea bisericii nu este comerţul, ci propăvăduirea Sfintei Scripturi. Modelul „separaţiei radicale” prevede: absenţa sprijinului financiar din partea statului, neadmiterea învăţămîntului teologic în şcoli, relativitatea moralităţii etc. Esenţa modelului constă în separarea entităţii de cetăţean cu cel de credincios.
Modelul „identificării totale” implementat în Anglia, Suedia, Malta este deasemenea dubios, deoarece scriptura ne spune: „Daţi-i dar cezarului cele ce sînt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu!” (Mt 22,21). Spre exemplu în Anglia, Parlamentul sancţionează legile bisericeşti votate de către Sinodul general. Episcopii anglicani sînt numiţi de către Regină la recomandarea primului-ministru şi sînt membri de drept în Camera superioară a Parlamentului. În Suedia, întreaga legislaţie privitoare la viaţa bisericească este concepută şi aprobată de către Parlament. Guvernul şi organele acestuia iau hotăriri în treburile curente ale Bisericii; parohiile au statutul de comunităţi impozabile, impozitul fiind fixat de către Stat pentru Biserică.
Modelul „cooperării distincte” specific Germaniei, Austriei, Belgiei, prezintă la rîndul său un şir de dezavantaje. Fiecare dintre confesiuni are, potrivit modelului german, dreptul ca prin intermediul Statului să încaseze impozitul bisericesc de la credincioşii săi. Primul dezavantaj ar fi de ordin pastoral, legătura multor creştini cu Biserica lor (catolică sau protestantă) fiind concretizată în plata sau neplata acestui impozit. Neplata impozitului atrage după sine pierderea calităţii de membru al Bisericii, aceasta nefiind obligată la asistenţa religioasă (înmormintarea, de pildă). Al doilea dezavantaj ar fi legat de conjunctura economică variabilă. Pe lîngă numărul alarmant de mare de oameni care părăsesc bisericile prin neplata impozitului, Guvernul în funcţie de componenţa politică (uneori format din partide cu orientaţie ateistă) pot determina sistemul general de impozitare care se răsfrînge şi asupra impozitului bisericesc.
Aceste trei modele au dus la declinul atît puterii laice, cît şi religioase. Am ajuns să trăim pe un continent prea secularizat, unde drepturile omului, materialismul şi egoismul reprezintă scopul vieţii omului modern (sclavul fericit). Noi, cei ce facem parte din spaţiul românesc nu avem decît să valorificăm moştenirea pe care ne-a lăsato cel mai longeviv imperiu – cel Bizantin.
Modelul „simfoniei” ce a existat în Bizanţ timp de aproape un mileniu, presupune armonia, sincronizarea, înţelegerea şi cooperarea dintre acele două puteri distincte, pe care le uneşte însă, viaţa socială comună a credincioşilor Bisericii şi a cetăţenilor Statului. Biserica şi statul nu sînt uniţi printr-un contract de tip juridic, ci prin singurul adevăr, prin credinţa în Sfînta Treime, deoarece Biserica îmbraţăşează lumea şi este izvor de har, nu de putere. Pentru a înţelege unde se află potenţialul integrator al Ortodoxiei şi modul în care Ortodoxia mileniului III înţelege să dialogheze cu Statul, este nevoie de o privire asupra moştenirii Bizanţului, parte a memoriei creştine a acestui continent şi a lumii creştine în ansamblu. Că vor sau nu vor adepţii lozincilor comode, moştenirea istorică a Ortodoxiei este o parte esenţială a Europei în întregul ei, de la Ural la Atlantic, şi din Grecia până în Finlanda.
Cînd se vorbeşte despre Bizanţ, sînt avute în vedere două elemente de prim ordin: împăratul şi patriarhul de Constaninopol, Imperiul şi Biserica. Astfel, cuvîntul Mîntuitorului din Predica de pe Munte, potrivit căruia nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24), se completează cu precizarea: Daţi-i dar cezarului cele ce sînt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu! (Mt 22,21), trimiţînd nu la ura faţă de bani sau faţă de puterea politică, ci la echilibrul caracteristic creştinului, folosind banii fără să fie robul acestora, ascultător faţă de puterea omenească, supus aşadar Statului, dar  ascultător în mod absolute numai faţă de Dumnezeu.
Ascultarea faţă de rînduielile stăpînirii vremelnice este un act de înţelegere faţă de cele îngăduite de Dumnezeu: creştinul nu poate să fie în permanent protest faţă de lume pentru că lumea este ţinută, condusă şi răbdată în bune şi rele de Cel care a făcut-o, iar rostul creştinului şi al Bisericii este tocmai acela de a depune mărturie pentru pronia (grija) dumnezeiască.
Este motivul pentru care creştinii se roagă pentru stăpânire şi pentru cei care sînt în înalte dregătorii (1Tim. 2, 1-2), fără ca această mijlocire rugătoare să însemne legitimarea necritică a puterii vremelnice, ci permanenta readucere în memorie a sursei ei proniatoare. Iată de ce, din punct de vedere creştin, idea revoluţionară are un iz eretic: este o tentativă unilaterală a omului de a face ordine în istorie cu preţul unei dezordini şi mai mari, ignorând voia lui Dumnezeu.
Teologia politică a Bizanţului formulată pe aceste fundamente biblice şi îmbogăţită de experienţa unui mileniu de lucrare a Bisericii în societate se caracterizează printr-un enorm simţ al dreptei-chibzuinţe. Statul şi Biserica nu sînt concepute ca două puteri concurente. Aşa cum spune Eusebiu de Cezareea, puterea statului este cea din afară, în vreme ce autoritatea bisericească este una cu rezonanţă interioară. Biserica este partener egal al Statului, instituţia imperială simţindu-se legată de Biserică, o ajută în împlinirea rostului ei misionar sau îi pune la dispoziţie instrumentele exercitării caracterului ei sinodal.
Originea puterii imperiale fiind declarată dumnezeiască, adoptarea ereziei va însemna căderea din legitimitate nu numai în ochii Bisericii, dar şi în ochii societăţii în ansamblu. Chestiunea ortodoxie sau heterodoxie este una vitală pentru integritatea construcţiei statale. Se confirmă astfel legătura profundă dintre Biserică şi poporul credincios, faptul că, în ciuda teologiei înalte, Biserica Ortodoxă va rămâne până astăzi o Biserică a poporului. Or, din această legătură vine în primul rînd, dincolo de ideologia imperială, imposibilitatea principială a separării radicale dintre viaţa Statului şi viaţa bisericească.
Ceea ce înseamnă că Statul bizantin va avea la rîndu-i un caracter popular creştin: un Stat în care credinţa creştină stă la baza dezvoltării libere a darurilor individuale şi colective. Această caracteristică civilobisericească explică de ce în democraţia bizantină principiul reprezentativităţii a fost mereu suveran, viaţa religioasă şi cea profană străduindu-se permanent să menţină un echilibru eficient între principiul monarhic şi cel sinodal (reprezentativ).
Pe fundalul teologic al interpretării actului politic de conducere, nu este de mirare că episcopii vor chema la pocăinţă pe stăpânii vremelnici ai lumii, le vor aduce aminte de îndatoririle specifice sau îi vor ajuta să-şi regăsească echilibrul personal. Viziunea teologică fundamentală se bazează pe unicitatea Creatorului lumii în care Biserica şi Imperiul sînt chemate să-şi îndeplinească menirea. Nici Statul şi nici Biserica nu sînt „libere” de supravegherea Stăpînului ceresc, motiv pentru care colaborarea lor este oarecum imaginea, reflexul unităţii treimice.
În ciuda istoriei zbuciumate simfonia bizantină are chemarea de a diminua ruptura dintre dorinţa omului şi legea Domnului şi, fără să le confunde, de a lega cele două puteri într-un unic efort de slăvire a lui Dumnezeu prin grija faţă de oameni. Oricît de utopică poate să apară această viziune, ea are meritul esenţial de a fi purtătoare de sănătate socială şi iese cu atât mai mult în evidenţă cu cît o comparăm cu ideologia secularizată de mai tîrziu.
Ortodoxia post-bizantină nu a avut răgazul istoric să-şi precizeze o viziune constantă şi articulată în relaţiile cu puterea profană. Confruntată permanent, cu excepţia unor foarte scurte pauze, cu regimuri autoritare sau necreştine – de la regimul ţarist la dominaţiile otomană şi comunistă -, Ortodoxia primeşte abia acum, după cît se poate omeneşte prevedea, o libertate proprie de construcţie. Acesta este sensul interogării actuale a moştenirii bizantine odată cu tragerea unor concluzii din experienţele istorice ulterioare proprii sau ale altor popoare şi confesiuni. Motiv pentru care, riscînd acuzaţia de patetism, nu putem să nu repetăm cu insistenţă că avem acum şansa istorică de regăsire a echilibrului între propria tradiţie şi deschiderile către lumea din jur. O şansă pe care nu trebuie să o ratăm prin excese tradiţionaliste, provenite dintr-o necunoaştere a Tradiţiei pe care totuşi o invocăm, sau prin excese mimetice, de preluare a orice vine din Vest.
Modelul „simfoniei” este reprezentat şi pe stema Imperiului. Vulturul cu 2 capete simbolizează nu altceva decît armonioasa conlucrare a puterii laice cu cea religioasă aflată sub protectoratul împăratului.
Bibliografie:
*Pr. Teodor Olăraşu. Relaţiile dintre stat şi biserică: Tradiţia ţărilor ortodoxe în raport cu ţările de tradiţie catolică, protestantă şi de alte tradiţii religioase.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu