Decît să trăim în genunchi mai bine murim în picioare!

Îndemn la simplitate

Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tra­gică pentru cîştigarea unui prisos de bine. În epoca modernă, acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizaţiei. Singur sau în mijlocul societăţii, omul s-a străduit în acest sens…

Nevoia de a corespunde vremurilor, ambiţiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a deco­rativului şi inutilului. [...] Pentru ca o înnoire să fie posibilă omul trebuie să renunţe la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renunţare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturală” de care vorbeşte un filosof francez, ci de mergerea înainte pe calea deschisă nouă în dezvoltarea omeniei şi a tuturor virtuţilor ce o alcătuiesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere? în­seamnă renunţare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă dezvoltare? Ce înseamnă progres? Înseamnă creştere din sîmburele fiinţei, înseamnă, în limita su­perioară, înflorire. Aceasta înseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească…

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, sim­plitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpînire de sine. Omul simplu rămîne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.

Simplitatea dă o siguranţă şi o certitudine interioară adevărate, dă putere de depăşire a contingenţelor şi vi­ciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii, omul se împlineşte pentru că trăieşte firesc şi esenţial.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să ro­dească şi pe o altă dimensiune a vieţii, aceea a orizon­tului deschis. Sensul vieţii este prins mai uşor şi mai adevărat de către omul simplu decît de omul com­plicat, pentru că cel dintîi păstrează direct legătura cu viaţa, avînd totodată simţul realităţii aparente şi tai­nice. A fi simplu înseamnă a fi în viaţă, a fi în viaţă în­seamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vieţii nu poate fi prins stînd în afara ei, călcînd pe un drum ar­tificial. Omul simplu trăieşte cu ochii aţintiţi la dis­tanţele mari ale lumii.

… acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumuseţe. Fiinţa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînţelese de cei care judecă după criteriile civilizaţiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adîncurile şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile fireşti ale omeniei; cugetul şi fapta sa nu sunt le­gate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care le cîştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură ori­ginară, de mare plinătate şi echilibru interior.

Ernest Bernea, „Îndemn la simplitate”