vineri, 2 septembrie 2011

Miracolul de la Ţâpova

Miracolul de la Ţâpova
Există locuri a căror poveste nu o poţi descifra, dacă nu ai o călăuză. La Ţâpova, în Basarabia, malul Nistrului ascunde un impresionant complex rupestru săpat în calcar, în jurul căruia s-au ţesut puzderie de legende. Acolo am avut mai multe călăuze: adevărate personaje de poveste, care m-au însoţit într-o călătorie fabuloasă, înapoi în timp.
Sunt la Ţâpova, aproape de oraşul Rezina, în judeţul Orhei. Aici, Nistrul coteşte, primind apele unui pârău ce se prăbuşeşte în cascade înalte, ce odinioară puneau în mişcare mori. Din veacuri fără număr, malul acesta adăposteşte drept în inima lui un mare complex rupestru, unde aerul e mai tare şi piatra mai albă de atâta rugăciune.

De sus, de pe coamă, nu ştii ce te aşteaptă. La mănăstirea Ţâpova, în faţa unei biserici cu aspect destul de modern, mă întâlnesc cu câteva din călăuzele mele: un cercetător arhitect, care se ocupă de conservarea acestui loc, un domn elegant, care cum mă vede începe imediat să-mi vorbească de locul acesta, de care s-a îndrăgostit şi în care investeşte bani pentru a-l conserva, în sfârşit, o femeie plină de viaţă, cu un ecuson pe piept, gata să intervină cu partea ei de poveşti, iar lângă nişte tufe de trandafiri, un preot tăcut aşteaptă să spună ce are de spus. Abia la sfârşitul zilei am înţeles că nu aş fi putut pătrunde niciodată misterul acelui loc, dacă nu ar fi fost toţi oamenii aceia în preajma mea. Călăuze binevoitoare şi sigure, iniţiate în miracolul de la Ţâpova.

Comoara din pântecele "Leului"

Femeia cu obraji rotunzi e muzeografa Liudmila. E din Lalova, o comună învecinată cu Ţâpova. Ştie toate poveştile locului, iar din felul în care le povesteşte pare că trăieşte acolo, în basm, în timpul lui Orfeu şi al vracilor geto-daci.
"Vedeţi malul pe care ne aflăm? Priviţi mai bine ce formă are! E un leu!" sare ea să mă ajute. Un leu în pântecele căruia se află săpate zeci de grote. De pe spinarea lui porneşte cărarea ce ne va duce în stâncă, pe scări surpate, printre tufe şi ierburi al căror nume nu îl cunosc. Suntem suspendaţi între peretele înalt şi hăul în care curge Nistrul. Micul oraş în piatră este atât de complicat pentru cine îl vizitează prima dată, încât poţi uşor să te pierzi: mai multe cărări se întretaie şi se ramifică, unele urcă abrupt, parcă spre nicăieri, altele coboară periculos spre râu. Din loc în loc, ne oprim să mai vedem ba o grotă rotundă, fost sanctuar dacic, ba un intrând în piatră, luminat de o iconiţă, până ajungem la cele două mari grupări de încăperi.
Unii spun că în burta acestui deal s-ar afla o mare comoară. O comoară nepreţuita, dar nu de aur. Nici vorbă de galbeni, de obiecte bătute în nestemate ori giuvaeruri... În burta dealului în formă de leu se află adăpostite cunoaşterea şi înţelepciunea geto-dacilor. O comoară spirituală. Unii spun că ar exista zeci de tăbliţe de lut cu înscrisuri. Alţii spun că acolo, în inima pietrei, la o adâncime de doi kilometri, a existat cândva un lac tainic, cu apă dulce, unde se putea ajunge printr-o crăpătură în munte. Muzeografa chiar îmi arată o teribilă despicătură în piatră, ca şi cum stânca s-ar fi căscat. În faţa crăpăturii e săpată o grotă rotundă, pe a cărei podea de piatră se văd urmele unui străvechi sanctuar precreştin. "Un lac în inima muntelui?", mă minunez. Da, se zice că acolo era loc de refugiu în vremuri grele. Dar în timpul din urmă, văzând că puterea răului în lume a crescut, au venit cinci călugări din cinci capete de ţară, au pătruns în piatră şi au secat lacul cu puterea rugăciunii, pentru a nu putea fi folosit de cei răi. Apoi au surpat intrarea, şi-au săpat mormântul şi s-au lăsat să moară acolo, în peşteră... Recent, au venit nişte oameni care au măsurat energia pietrei şi au detectat ce se află în inima muntelui.

Apa vie şi apa moartă

Cărăruia îngustă pe care coborâm e mărginită de tufe şi stânci. La un moment dat, în stânga se deschide un spaţiu larg, dominat de bolovani mari. Un altar dacic, un jertfelnic. În sus, malul ameţitor, în jos, la fel. Suntem undeva în prima jumătate din drumul parcurs odinioară de o apă numită "Cascada morţii". "Aici, în vremea geto-dacilor, se săvârşea o jertfă, o dată la patru ani", povesteşte muzeografa. "Cel mai vrednic flăcău din cetate oprea apa râului până se săvârşea ritualul, jertfirea unui berbec. Apoi se dădea drumul apelor, care se prăbuşeau la vale, spre Nistru, ducând cu ele jertfa. Dacă sângele ajungea în Nistru înaintea victimei, jertfa era primită. Dacă victima ajungea prima, era semn rău şi trebuiau făcute mai multe rugăciuni în cetate. Dacă însă berbecul se oprea de stânci şi apele cascadei nu îl duceau până în Nistru, iar era semn rău."
Dar noi suntem abia în a doua jumătate din traseul cascadei. Până jos, la Nistru, mai e încă mult. La baza stâncii, se spune că se află mormântul lui Orfeu, acoperit de o lespede de piatră cu şapte găuri. De pe această stâncă s-ar fi aruncat legendarul cântăreţ trac în Nistru. Acum stâncile sunt uscate, dar până acum câţiva ani, impresionanta cădere de apă mai exista. Tot aici, la cascadă, tradiţia spune că erau două feluri de apă: apă vie şi apă moartă. Cu cea moartă se vindecau unele boli, cea vie dădea vigoare. Amândouă erau la fel de bune. Cu siguranţă, apele acestea erau folosite în ritualuri. Şi încă o legendă se leagă de locul cascadei: legenda copturilor. Se povesteşte că aici era cuptorul cetăţii, unde veneau femeile geto-dace o dată în an. Fiecare făcea o coptură şi o lăsa la soare, ca să o mănânce păsările cerului. Şi a cui coptură era mâncată cea dintâi, până la ultima fărâmitură, acea femeie era socotită vrednică să coacă pâini pentru întreaga comunitate la marile sărbători. "De ce alegerea o făceau păsările cerului?", întreabă Liudmila cu tâlc. Şi tot ea răspunde, zâmbind larg: "Pentru că doar păsările cerului pot fi nepărtinitoare."

Muntele dacilor

Eugen Bâzgu e arhitect şi se ocupă de conservarea şi restaurarea complexului rupestru. Ştie tot despre locul acesta şi are un fel de a spune lucruri grave chiar când tace, printr-o simplă privire sau un gest. Îmi povesteşte cu sobrietate despre geto-daci, despre primii creştini, despre abandonarea şi redeschiderea schitului, despre lucrările de restaurare.
Ajungem la partea veche a schitului, amplasată mai la nord. Grotele comunică între ele prin galerii, coridoare şi terase. Pereţii sunt înnegriţi de fum, ici şi colo, de la vetrele vechi. Acum, încăperile sunt deschise, arătând o privelişte către Nistru de nedescris în cuvinte. Din încăpere în încăpere, ajung spre capătul şirului de chilii. O intrare strâmtă mă obligă să îngenunchez, ca să trec prin ea. Ici şi colo iconiţe şi flori uscate, ori câte o scoarţă colorată, pe laviţele de piatră. Ajung apoi la o altă intrare, ce trebuie că păzea ceva important. Este atât de îngustă, încât aproape mă târăsc prin ea, pentru ca apoi să mă trezesc, brusc, într-o sală uriaşă, străjuită de două sfeşnice înalte, unul de lemn şi unul de bronz, şi de o mulţime de iconiţe. De la înălţimea asta, Nistrul luceşte ameţitor. În jurul meu, vântul împrăştie într-un dans domol acatiste lăsate de cei ce au trecut pe aici înaintea mea.
Tăcem cu toţii, pentru că nu ai cum să vorbeşti într-un asemenea loc. Nu poţi decât să priveşti şi să simţi. După ce ieşim din şirul de caverne şi galerii, încep întrebările. Cine, de ce şi, mai ales, când a scormonit malul atât de sus, pentru a se ascunde. Răspunsurile lui Eugen Bâzgu sunt tulburătoare. Complexul a fost folosit, probabil, de primii creştini, în perioada persecuţiilor, dar nu a fost construit de ei. Ei doar l-au lărgit. Autorii acestei capodopere sunt geto-dacii. Ei sunt cei care şi-au ridicat o cetate de pământ foarte aproape de această aşezare rupestră, pe unul din dealurile de la intrarea în defileul Ţâpova. Şi astăzi, se mai pot vedea bastioanele de promontoriu ale cetăţii. Ei sunt cei care au săpat în piatră nişe funerare, în care îşi puneau morţii. Zeci de nişe, săpate rânduri-rânduri, ca un fagure, în care cel decedat era depus ghemuit, cu genunchii la gură, iar nişa era ferecată cu împletitură de nuiele unsă cu lut, obicei ce a mai existat şi la indienii din America, şi în Siberia. Aceste nişe au fost refolosite, apoi, de creştini, care le-au lărgit. Locul era foarte bun pentru adăpost, iar în perioada persecuţiilor, primii creştini au putut găsi aici un refugiu foarte potrivit. Apoi creştinismul a prins un suflu proaspăt, prin secolele IX-X, şi complexul a putut lua amploare, la fel ca cel de la Basarabi-Murfatlar, în România. În Basarabia, malul drept al Nistrului este plin de astfel de grote. În afară de complexul de la Ţâpova, schituri rupestre şi peşteri se mai găsesc la Saharna, Butuceni, Japca, Holercani-Mărcăuţi şi încă multe altele...
Pereţii de calcar cochilifer mai păstrează urme de daltă. Milioanele de scoici din ţesătura pietrei s-au măcinat cu timpul, lăsând goluri mărunte în care turiştii îndeasă bănuţi. Dar cel mai preţios lucru pe care îl păstrează aceşti pereţi sunt semnele şi inscripţiile. Zeci de semne, abia ghicite, tocite din pricina pietrei moi, însemnau odinioară nume şi fapte, ori rugăciuni, sau cine ştie ce alte lucruri importante. Sunt semne precreştine, foarte vechi, poate din vremea geto-dacilor, poate de şi mai înainte, peste care s-au aşezat apoi semne creştine, cruci, litere. Ploile le-au spălat şi pe acestea, lăsând pe pereţi şarade imposibil de dezlegat.
Ale geto-dacilor sunt şi altarele de rugă şi grotele rotunde, asemenea unor sanctuare. Dovada? Arhitectul nu ezită: toate sunt orientate solstiţial, adică spre sud-sud-est, către solstiţiul de iarnă, când era cea mai mare sărbătoare a dacilor. Nu sunt orientate spre răsărit, aşa cum sunt altarele creştine, nici măcar acolo unde malul permitea această orientare. Încerc să adun şirul de caverne, dar mă pierd repede: 19 în partea de nord, 11 mai sus, încă neexplorate de nimeni, cele de jos nu mai ştiu câte erau, multe, în total câteva zeci, care puteau strânge laolaltă sute de suflete, un mic oraş suspendat în malul de piatră al Nistrului. Iar acum este atâta linişte şi atâta pustiu...
Partea nouă a complexului are un aspect mai geometric, piatra e tăiată drept şi aminteşte repede de vremuri mai noi. A fost construită în 1756, când pământul schitului a fost dăruit de către Radu Racoviţă mănăstirii Dobrovăţ din Vaslui. Are trei niveluri, pe care sunt repartizate chiliile, biserica şi dependinţele. Biserica este locul cel mai tulburător. Avea hramul "Adormirea Maicii Domnului", este încăpătoare şi plină de istorie şi rugă. La 1776, monahul Bartolomeu, întemeietorul mănăstirii Saharna, a reînnoit schitul şi l-a extins, lărgind şi căile de acces. În sec. XIX s-au refăcut zidurile distruse şi s-a construit o galerie exterioară, susţinută de piloni de lemn. Din anul 1842, pământul a trecut în grija mănăstirii Căpriana, iar schitul a fost alipit mănăstirii Saharna. Mănăstirea a fost închisă în 1949. Timpul i-a ros pereţii şi tainele i-au rămas îngropate sub cărările abrupte. În 1994, edificiul s-a redeschis, iar de un an şi jumătate, în biserica cea veche se ţin din nou slujbe, sub hramul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. În fapt, schitul s-a numit mai tot timpul "Horodiştea", după numele celui mai apropiat sat, căci satul Ţâpova s-a întemeiat mai târziu. Şi chiar numele "Horodişte" ne arată că în preajmă sunt ruine străvechi.

Cununii de taină

"O să deviem traseul unor pâraie şi o să refacem cascada", îmi spune cu avânt Anatol Plugaru, fost ministru al securităţii naţionale în vremea conflictului din Transnistria. S-a îndrăgostit de acest loc şi s-a hotărât să investească în refacerea lui. Din banii lui, pur şi simplu.
A reparat treptele de piatră care leagă între ele cărăruşele, a făcut balustrade pe marginea prăpastiei, a renovat biserica rupestră. A adus arheologi, arhitecţi, geologi. Au analizat apele de pe cele două părţi ale rupturii tectonice: apa de pe o parte nu e la fel cu apa de pe cealaltă parte. Apă vie şi apă moartă. A sădit cruci uriaşe pe vârfurile din împrejurimi: una a înfipt-o în spinarea "Leului", chiar deasupra schitului. O a doua la cotul Nistrului, unde e deschiderea cea mai mare a văii. Şi o a treia pe "Dealul Vrăjitoarelor", un loc plin de legende. Dar cel mai aproape de sufletul său e bisericuţa rupestră pe care a renovat-o de curând şi unde se slujeşte din nou, de un an şi ceva. Aici, povestesc oamenii locului, s-ar fi cununat în taină Ştefan cel Mare cu Maruşca, prima lui soţie, despre care nu se ştiu multe. Ştefan era foarte tânăr, iar din iubirea lui cu Maruşca s-a născut Alexandru, primul său copil. Umbra Maruşcăi, înveşmântată în alb şi cu o maramă până la pământ, bântuie potecile schitului şi se arată, uneori, celor ce trec pe acolo. Mai mulţi săteni povestesc că au văzut-o. Despre Mariile lui Ştefan se ştiu multe, dar taina acestei Maruşca este nedezlegată. Se spune că paşii lui Ştefan au bătut de multe ori potecile acestei mănăstiri. Aici găsea sfat de la pustnici, se ruga cu ardoare ori se odihnea, se adăpostea şi ţesea planuri de luptă.
Biserica are ceva straniu, un amestec de vechi şi nou, ca un somn adânc, peste care se aşterne o cuvertură multicoloră: pereţi crăpaţi, acoperiţi cu icoane viu colorate, un iconostas lucios din lemn sculptat şi urme de pictură veche, o cruce uriaşă, din care te priveşte ochiul Atoatevăzător... Chiliile de piatră au fost amenajate pentru locuire şi par chiar confortabile. În capătul lor, Anatol Plugaru îmi arată o spărtură în zid, de forma unui ochi alungit: "ochiul soarelui". În ziua solstiţiului de iarnă, prin acest orificiu pătrunde lumina şi se proiectează exact pe altarul bisericii. Nu e o întamplare, cu siguranţă. Şi apoi, falia aceea în munte, care ne însoţeşte mereu, apare şi dispare, iată, o regăsim aici, în spatele altarului, înconjurând cumva biserica. Însotiţorii mei presupun chiar că pe acolo, printre acei pereţi de piatră, pe unde poate trece un trup de om, se înconjura biserica în noaptea de Înviere. Privesc hăul la lumina lumânării şi mi se pare fără capăt, şi în sus, şi înainte.
Ieşim la lumină şi, în faţa pragului bisericii, văd o groapă proaspătă: acolo au fost găsite mai multe oseminte. Acum sunt înşirate pe jos, într-una din încăperile de lângă biserică. Oase galbene, ale unor pustnici ce se socoteau atât de umili, încât au vrut să fie îngropaţi sub prag, pentru ca toţi cei ce trec pe acolo să calce peste ei. Plecăm din biserică şi Anatol Plugaru îmi tot povesteşte despre icoana făcătoare de minuni, care exista cândva aici, despre disputele lui cu arhitectul pentru restaurarea bisericii... Îl intreb cât a cheltuit până acum. Nu vrea să-mi spună. Iubeşte acest loc şi când vorbim de iubire, nu punem preţuri. Ne odihnim pe o piatră uriaşă, în care se văd scoici mărunte, încremenite de pe vremea când aici era fundul Mării Sarmatice. A mai rămas o taină de rostit. "Aici m-am cununat eu, în 1996", îmi spune fostul ministru şi părul lui argintiu pare să oglindească apele Nistrului.
În sfârşit, urcăm malul abrupt înapoi, până pe spinarea "leului", de data asta pe alte cărări. O scară teribil de abruptă, în melc, săpată în peretele de piatră, este ultima încercare: "scara păcătosului". Scara urcă ameţitor, apoi se termină brusc, lăsându-te prins între doi pereţi înalţi, în care sunt săpate şapte nişe mici. Deasupra e cărarea. Dar ca să ajungi sus, trebuie să te caţeri, sprijinindu-te cu mâinile şi vârfurile încălţămintei în acele găuri. Se spune că mulţi sunt cei care nu reuşesc, şi aceia au păcate grele. După multă rugăciune, pot încerca din nou.
Alecu Reniţă e cel ce ne-a strâns pe toţi laolaltă şi a făcut ca povestea Ţâpovei să se scrie. E ziarist şi conduce mişcarea ecologistă din Basarabia. M-a adus aici pentru că ştie că este unul dintre cele mai mari ansambluri monastice rupestre din întreaga Europă. Dar mai ştie că aici există 12 altare şi că într-o vreme liturghia se ţinea încontinuu, 24 de ore, fără să se oprească nici o clipă. Unde mai există un astfel de loc? Alecu Reniţă are în plan să mă ducă în după-amiaza asta şi la Saharna, să vedem un alt schit şi nişte vestigii geto-dacice. Dar după povestea trăită la Ţâpova, pentru mine nu mai poate urma nimic. Nu mai pot primi alte senzaţii şi informaţii. Îmi trebuie timp mult ca să se aşeze cele de aici. Pentru Saharna îmi trebuie o altă călătorie, în altă zi, după ce acordurile lirei lui Orfeu or să mi se aşeze în cotloanele sufletului...
Mergem la cotul Nistrului, unde priveliştea îţi taie răsuflarea. Doar un şuierat uşor se aude. Are locul acesta un "ceva" ce e greu de pus în cuvinte. Aici simţi puternic miresmele atâtor veacuri strânse laolaltă în clipa prezentă.
Aurora Petan, Formula AS (cu prescurtări)

Un comentariu:

  1. te rog daca ai timp sa scrii articolul de pe blogul meu botosaneanul ortodox cu copilul david si imi trimiti link-ul dupa ce scrii

    RăspundețiȘtergere