Una dintre temele dominante de la noi din ultimele aproape două decenii, a fost fără îndoială cea a relaţiei dintre Stat şi Biserică (dacă mai putem vorbi de o relaţie propriu-zisă!) în timpul regimului comunist. O temă ca atâtea altele, pe cât de importantă, pe atât de rău înţeleasă şi, prin urmare, prezentată.Au fost descoperite, desigur, anumite lucruri care aruncă lumină asupra măsurilor represive la care a recurs regimul, dar o bună parte dintre aspectele sale cele mai secrete, rămân încă inaccesibile, nedezvăluite. Astfel încât, astăzi, la apoape două decenii de la prăbuşirea imperiului sovietic, putem vorbi în continuare de o adevărată „terra missionis”, un pământ neexplorat pe deplin, o ţelină a cecetărilor istorice contemporane. Or, a scoate la iveală faptele abominabile, întâmplările şi suferinţele ce le-au îndurat credincioşii în cei peste patruzeci de ani de opresiuni, rămâne a fi acum şi aici, mai mult ca oricând, un imperativ, un strigăt de durere a sute şi mii, poate că zeci de mii, de suflete nevinovate…
Odată cu reinstaurarea, în august 1994, a regimului sovietic în Basarabia, este readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, o clonă a ober-procurorului din Rusia ţaristă, „împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale cultelor religiose de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S. în R.S.S. Moldovenească”. Formal, el avea datoria de „a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor, (…) persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”. Dar, de fapt, ele urmăreau scopul ascuns de a exercita multiple presiuni şi de a masca diversiunile programate de „instanţe”.1
Mii şi mii de materiale, mărturii grăitoare a unor astfel de evnimente, îşi aşteaptă, oarecum molcum, rândul lor de a fi descoperite pe rafturile arhivelor naţionale. Donoase, plângeri, declaraţii, dosare, ce curmau viaţa aşezămintelor de sute de ani ale neamului nostru. Cum este de altfel şi protocolul adunării Sovietului de deputaţi din satul Recea, r-n Rezina, din 8 iunie, 1959. Document prin care cei 19 membri ai Sovietului şi alţi 20 de invitaţi, hotărau „edinoglasno” să adreseze o „rugăminte” Sovietului de Miniştri al R.S.S.M. cu privire la închiderea mănăstirii Dobruşa. Argumentele aduse erau pe cât de bizare şi naive, pe atât de obişnuite şi încetăţenite la acea vreme: mănăstirea era un focar de infecţie, de exploatare socială; un local de adăpostire al culacilor, criminalelor; al lenei, beţiei, desfrâului şi bolilor venerice, etc.2
Şirul unor astfel de cazuri, anecdotice uneori, poate continua cu o multitudine de alte exemple, cu certitudine însă că în dosarele de arhivă au intrat doar o parte infimă din acestea. Consultându-le cu atenţie ne putem da seama destul de exact despre starea de spirit generală a oamenilor din acei ani. Elocventă în acest sens ni se pare şi cazul când învăţătorii şi lucrătorii medicali din satul Măşcăuţi, r-n Criuleni, se adresează cu o plângere preşedintelui Sovietului de Miniştri, tovarăşului Diordiţă (personaj macabru în istoria închiderii mai multor biserici şi mănăstiri din Basarabia), precum şi împuternicitului Bisericii Ortodoxe, tovarăşului Oleişkov, (de o notorietate la fel de sinistră), într-un adevărat proces acuzatoriu, intentat, culmea ironiei, unui clopot de biserică, care se făcea vinovat, doar în acel an, de cauzarea a 450 de lecţii „neproductive”, precum şi de tulburarea liniştii a 50-60 de pacienţi din spitalul localităţii… Reacţia autorităţilor va fi una clară, promtă, dar în spiritul „legii” – de a interzice sunetul de clopot…3
Îndată după anul 1947, statul a început o amplă campanie de închidere a locaşurilor de cult. Din cele peste 1000 de biserici basarabene4 au fost închise aproximativ 500, între care şi catedrala (soborul) din Chişinău, prin hotărârea nr. 415 a Sovietului de Miniştri al R.S.S.M. din 7 septembrie 1959.5 Prin respectiva era aprobară mai întâi propunerea Ministerului culturii R.S.S.M. de excludere a clădirii soborului vechi din lista monumentelor de arhitectură (inclusă în ea prin hotărârea nr. 454, din 31 mai, 1947); se preciza printre altele şi dreptul municipalităţii de a distruge clădirea întrucât aceasta încurca planului de reconstrucţie a oraşului…6
O parte din aceste locaşuri erau „dibaci” reprofilate şi reutilizate în noua sistemă socialistă. Titlurile unor asemenea acte sunt grăitoare de la sine. În denumirea unei hotărâri a aceluiaşi Soviet de Miniştri, nr. 869, din 11 august, 1949, putem citi: „O peredace zdaniya bîvşej ţerkvi v gorode Kişineve po Pavlovskoj uliţe pod sportivnîj zal”.7 Într-o alta, de factură mai târzie (iunie 23, 1960) şi care aparţine de data aceasta sovietului orăşănesc, găsim: „O pereoborudovanii zdaniya bîvşej ţerkvi v predmestye Buiukanî po klub” ş.a.8
După 1957-1958 a urmat o nouă etapă în lupta contra religiei, fiind închise alte 300 de Biserici Ortodoxe, încât la sfâşitul anului 1959 au mai rămas să funcţioneze, conform datelor de arhivă, doar 200 de sfinte locaşuri. La fel au fost închise, rând pe rând, şi cele peste 20 de aşezări monahale: Suruceni (1957), Căpriana (1961), Noul Neamţ (1962), Curchi, Răciula, Vărzăreşti, Coşelăuca ş.a.; a rămas deschisă doar mănăstirea de maici de la Japca.9
Bunurile Bisericii (reşedinţele eparhiale, alte clădiri, terenuri ş,a.) au trecut în proprietatea statului, începând să fie confiscate încă din 1940, găsim: „O zakreplenii imuşcestva bîvşego monastîrea „Frumosî” za Prostahkassoj MSSR dlja organizaţii doma otdîha”.10 Prin hotărârea nr. 69, a Sovietului de Miniştri, semnată de acelaşi Diordiţa, condiţiile şi modul de existenţă a mănăstirilor erau serios îngreunate. Practic, orice aşezământ monahal terbuia să-şi înceteze existenţa, din neputinţa de a ţine piept tuturor acestor condiţii.11
File de istorie încă neexploatate… Desigur, scurtul material prezentat aici nu are menirea nicidecum să aducă lucruri de „absolută noutate”. El se vrea mai curând o invitaţie adresată, în primul rând, generaţiior actuale de istorici, cercetătorilor avizaţi, dar şi tuturor celor cointeresati, oameni de bună credinţă, pentru a readuce în vizorul discuţiilor publice interesul pentru un subiect rău cunoscut şi prost înşeles în continuare până şi de unii slujitori ai altarelor; şi în măsura obiectivităţii (posibile) să scoată la iveală adevărurile prigoanei Bisericii în timpul regimului sovietic de la noi, precum şi să dezvolte unele aspecte legate de distorsionata problemă a relaţiei dintre Biserică şi stat, dovezi în care Arhivele noastre Naţionale, repetăm, abundă…
Odată cu reinstaurarea, în august 1994, a regimului sovietic în Basarabia, este readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, o clonă a ober-procurorului din Rusia ţaristă, „împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale cultelor religiose de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S. în R.S.S. Moldovenească”. Formal, el avea datoria de „a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor, (…) persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”. Dar, de fapt, ele urmăreau scopul ascuns de a exercita multiple presiuni şi de a masca diversiunile programate de „instanţe”.1
Mii şi mii de materiale, mărturii grăitoare a unor astfel de evnimente, îşi aşteaptă, oarecum molcum, rândul lor de a fi descoperite pe rafturile arhivelor naţionale. Donoase, plângeri, declaraţii, dosare, ce curmau viaţa aşezămintelor de sute de ani ale neamului nostru. Cum este de altfel şi protocolul adunării Sovietului de deputaţi din satul Recea, r-n Rezina, din 8 iunie, 1959. Document prin care cei 19 membri ai Sovietului şi alţi 20 de invitaţi, hotărau „edinoglasno” să adreseze o „rugăminte” Sovietului de Miniştri al R.S.S.M. cu privire la închiderea mănăstirii Dobruşa. Argumentele aduse erau pe cât de bizare şi naive, pe atât de obişnuite şi încetăţenite la acea vreme: mănăstirea era un focar de infecţie, de exploatare socială; un local de adăpostire al culacilor, criminalelor; al lenei, beţiei, desfrâului şi bolilor venerice, etc.2
Şirul unor astfel de cazuri, anecdotice uneori, poate continua cu o multitudine de alte exemple, cu certitudine însă că în dosarele de arhivă au intrat doar o parte infimă din acestea. Consultându-le cu atenţie ne putem da seama destul de exact despre starea de spirit generală a oamenilor din acei ani. Elocventă în acest sens ni se pare şi cazul când învăţătorii şi lucrătorii medicali din satul Măşcăuţi, r-n Criuleni, se adresează cu o plângere preşedintelui Sovietului de Miniştri, tovarăşului Diordiţă (personaj macabru în istoria închiderii mai multor biserici şi mănăstiri din Basarabia), precum şi împuternicitului Bisericii Ortodoxe, tovarăşului Oleişkov, (de o notorietate la fel de sinistră), într-un adevărat proces acuzatoriu, intentat, culmea ironiei, unui clopot de biserică, care se făcea vinovat, doar în acel an, de cauzarea a 450 de lecţii „neproductive”, precum şi de tulburarea liniştii a 50-60 de pacienţi din spitalul localităţii… Reacţia autorităţilor va fi una clară, promtă, dar în spiritul „legii” – de a interzice sunetul de clopot…3
Îndată după anul 1947, statul a început o amplă campanie de închidere a locaşurilor de cult. Din cele peste 1000 de biserici basarabene4 au fost închise aproximativ 500, între care şi catedrala (soborul) din Chişinău, prin hotărârea nr. 415 a Sovietului de Miniştri al R.S.S.M. din 7 septembrie 1959.5 Prin respectiva era aprobară mai întâi propunerea Ministerului culturii R.S.S.M. de excludere a clădirii soborului vechi din lista monumentelor de arhitectură (inclusă în ea prin hotărârea nr. 454, din 31 mai, 1947); se preciza printre altele şi dreptul municipalităţii de a distruge clădirea întrucât aceasta încurca planului de reconstrucţie a oraşului…6
O parte din aceste locaşuri erau „dibaci” reprofilate şi reutilizate în noua sistemă socialistă. Titlurile unor asemenea acte sunt grăitoare de la sine. În denumirea unei hotărâri a aceluiaşi Soviet de Miniştri, nr. 869, din 11 august, 1949, putem citi: „O peredace zdaniya bîvşej ţerkvi v gorode Kişineve po Pavlovskoj uliţe pod sportivnîj zal”.7 Într-o alta, de factură mai târzie (iunie 23, 1960) şi care aparţine de data aceasta sovietului orăşănesc, găsim: „O pereoborudovanii zdaniya bîvşej ţerkvi v predmestye Buiukanî po klub” ş.a.8
După 1957-1958 a urmat o nouă etapă în lupta contra religiei, fiind închise alte 300 de Biserici Ortodoxe, încât la sfâşitul anului 1959 au mai rămas să funcţioneze, conform datelor de arhivă, doar 200 de sfinte locaşuri. La fel au fost închise, rând pe rând, şi cele peste 20 de aşezări monahale: Suruceni (1957), Căpriana (1961), Noul Neamţ (1962), Curchi, Răciula, Vărzăreşti, Coşelăuca ş.a.; a rămas deschisă doar mănăstirea de maici de la Japca.9
Bunurile Bisericii (reşedinţele eparhiale, alte clădiri, terenuri ş,a.) au trecut în proprietatea statului, începând să fie confiscate încă din 1940, găsim: „O zakreplenii imuşcestva bîvşego monastîrea „Frumosî” za Prostahkassoj MSSR dlja organizaţii doma otdîha”.10 Prin hotărârea nr. 69, a Sovietului de Miniştri, semnată de acelaşi Diordiţa, condiţiile şi modul de existenţă a mănăstirilor erau serios îngreunate. Practic, orice aşezământ monahal terbuia să-şi înceteze existenţa, din neputinţa de a ţine piept tuturor acestor condiţii.11
File de istorie încă neexploatate… Desigur, scurtul material prezentat aici nu are menirea nicidecum să aducă lucruri de „absolută noutate”. El se vrea mai curând o invitaţie adresată, în primul rând, generaţiior actuale de istorici, cercetătorilor avizaţi, dar şi tuturor celor cointeresati, oameni de bună credinţă, pentru a readuce în vizorul discuţiilor publice interesul pentru un subiect rău cunoscut şi prost înşeles în continuare până şi de unii slujitori ai altarelor; şi în măsura obiectivităţii (posibile) să scoată la iveală adevărurile prigoanei Bisericii în timpul regimului sovietic de la noi, precum şi să dezvolte unele aspecte legate de distorsionata problemă a relaţiei dintre Biserică şi stat, dovezi în care Arhivele noastre Naţionale, repetăm, abundă…
Mihai COSTANDACHE
NOTE:1. Vezi: Vladimir Beşleagă, Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în R.S.S.Moldovenească 1950-1960 (I), în „Destin Românesc”, nr. 2/1996, p. 122.
2. Arhiva Naţională a Republicii Moldova (A.N.R.M.), fond R-2848, inv. 2, u.p. 363, pp. 76-79.
3. Vezi: Ibidem, u.p. 314, pp. 49-51.
4. Conform datelor fixate încă înainte de război în studiul lui Şt. Ciobanu în, „Basarabia. Populaţia. Istoria. Cultura”, Chişinău, 1992, p. 84, aflăm că: „în 1925 numărul total al bisericilor şi capelelor din Basarabia se ridica la 1090, cu 1104 preoţi. Existau de asemenea, 20 mănăstiri şi 9 sihăstrii cu 2414 călugări”.
5. A.N.R.M., fond R- 2848, inv. 22, u.r. 221, p. 78.
6. Ibidem.
7. Ibidem, u.p. 79, p. 74.
8. Ibidem, fond. R-8016, inv. 1, u.p. 419, p. 22.
9. Cf. Mircea Păcurariu, Prigoana Bisericii din Basarabia, în „Luminătorul”, nr. 3/1996, pp. 44-50; vezi: idem, Basarabia, aspecte din istoria Bisercii şi a neamului românesc, Edit. „Trinitas”, Iaşi, 1993, p. 125.
10. A.N.R.M., fond. R-2848, inv. 11, dosar nr. 5, p. 23.
11. Ibidem, inv. 22, u.p. 214, p. 189.
Material publicat în revista Luminătorul, pag. 46-49 Nr. 3 (114), mai – iunie 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu