De unde sunt banii în biserică

Nu mirosul de tămâie şi ceară îi întâmpină pe cei ce trec pragul bisericii, dar sunetul monedelor şi discuţiile ce împlică costul la careva servicii sau obiecte. Lumânări, icoane, ulei sfinţit, anafură, cruciuliţe - toate oferite la intrarea în biserică...

Darul de mulţumire.

Dacă omul cunoaşte cât de cât Scritura - atunci îşi va aduce aminte că însuşi Hristos i-a alungat pe vânzători din templu. În cazul că puţin îi este cunoscut subiectul dat, atunci mai devreme sau mai târziu se vor găsi "binevoitorii" unei secte care cu plăcere vor indica spre "păcatul" străin. Cu o adâncă indignare vă vor arăta la contradicţia dintre viaţa bisericii şi învăţătura Evangheliei. Dar oare Evanghelia nu este citită şi de preoţii ortodocşi? Atunci oare de ce se aude în biserica nostră sunetul monedelor?

Banii în biserică - sunt o plată pentru faptul că trăim într-un mediu foarte diferit de cel în care s-au format şi au  evoluat bazele vieţii ortodoxe. Să ne imaginăm care erau principiile  "economiei politice" în acea perioadă când domina schimbul  natural.

Ce era necesar pentru viaţa de zi cu zi a bisericii?- Pâinea şi vinul pentru Taina Împărtăşaniei. Ceară pentru lumânări, ulei pentru candele, tămâie. Toate acestea nu sunt nici produse exotice, nici scumpe. Pentru creştin toate aceste produse erau rodul muncii sale. Pâinea o creştea singur, vinul de asemenea era făcut în gospodăria sa. La fel şi cu restul produselor necesare. Bani în circulaţie erau foarte puţini, mai ales la sate. Oamenii aduceau la biserică ceea ce făceau sau creşteau singuri. Ei nu procurau la biserică lumânări, dar le aduceau de acasă pe ale lor. Nu procurau de la biserică ulei pentru candele, dar îl aduceau pe acel făcut de ei. Ei nu procuaru prescuri , dar aduceau pâinea şi făina sa pentru necisităţile bisericii. Ceea ce noi azi luăm de la biserică, cu vreo sută de ani în urmă creştinii (cel puţin ţăranii ) aduceau.

Ţăranul înţelegea că el nu este unicul creator al roadelor sale. Da, munca şi contribuţia sa este mare. Dar fără soare şi fără ploaie oare va da roadă pământul semănat de el?! Pe toată perioda cât se lucra în câmp ţăranul se uita la cer. Acum că are roadă trebui să aducă o parte din ea ca mulţumire pentru ce a primit. O parte din roada sa, o parte din munca sa o aduce la altar. "Tu mi-ai dat, Doamne, toate acestea şi ca mulţumire îţi aduc şi eu acest dar, deşi e doar unul simbolic". Anume în acest sens şi are loc sfinţirea merelor, poamei şi altor roade în sărbătorile lunii august. Merele nu devin mai gustoase sau mai sfine de la aducerea lor în biserică. Dar sufletul se învaţă să fie recunoscător. Cum ne arată şi scriitorul englez Cesterton educaţia religoasă a copilului nu începe atunci când îi relatăm despre Dumnezeu, dar atunci când îl învăţăm să spuie "mulţumesc" pentru prăjitura primită.

Vânzare? Colectare de donaţii!

Deci oamenii aduceau la biserică o parte a muncii sale. Asemănător cum astăzi se aduc la slujbele de pomenire biscuiţi, bomboane, fructe şi după rugăciunea de pomenire aceste daruri sunt împărţite între cei prezenţi în biserică şi cerşetorii de pe lângă biserică. În acelaşi mod era şi cu Liturghia în trecut. Oamenii aduceau vin şi pâine şi transmiţându-le preotului, îl rugau să îi pomenească pe cei care au adus aceste daruri şi pe acei pentru care s-au adus aceste daruri. Era acel lucru pe care astăzi îl numim prescură, de la grecescul "prosfora" şi înseamna jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte. Prescura e ceea ce se aduce la biserică, nu ce se ia de acolo.

Dar astăzi rar cine coace pâine acasă sau face vin. Şi chiar dacă acest obicei mai există în unele familii, oricum nu este mijocul de existenţă principal. Oamenii trăiesc şi îşi asigură existenţa din alte îndeletniciri. Dar unde nu ar lucra omul sau cu ce nu s-ar ocupa conştiinţa sa religioasă îi aduce aminte că în ceea ce face se foloseşte de darurile primite de la Creator. Şi deci e bine ca o parte din munca sa să fie adusă ca jertfă în biserica Sa cu mulţumire. Dar cum să aducă un inginer sau profesor, ziarist sau muncitor rezulatatul muncii sale. Dar nu o să aducă un ziar sau o piesă făcută de el...Şi de atât aici şi intervine echivalentul universal al muncii noastre - banii.

O parte din ceea ce a câştigat sub formă de bani şi aduce la biserică. Şi aici schimbă banii pe ceea ce e necesar pentru serviciile din biserică- lumânări, prescură, ulei, tămâie. Pentru un străin, uite că aici există doar o tranzacţie clară de vânzare : schimbă banii pe obiecte. Dar nu este aşa în realitate. Noi am adus jertfa noastră. Doar nu ai să aprinzi banii în loc de lumânare şi nu ai să pui monedele în loc de ulei. Deci biserica a pregătit din timp toate cele necesare. Nu mai e necesar să-ţi faci singur lumânarea, la pargul bisericii ai adus o jertfă sub formă de monede, iar în biserică poţi să stai deja cu lumânarea aprinsă.

Şi nu există aici un act de vânzare-cumpărare. Este doar o metodă de a ajută omul din lumea contemporană de a trece mai uşor în lumea vechilor tradiţii. De aceea nu este aici şi  nici o încălcare a poruncilor evanghelice.

Lumânările din stradă.

Din aceste considerente  şi socotim că e păcat să procuri (acum anume să procuri) lumânări la magazinele laice sau la vânzătorii din stradă. Dacă lumânrea este simbolul arderii noastre către Dumnezeu şi a jertfei noastre faţă de el, atunci care e rostul ei în cazul când o procurăm de la un comerciant. Lumânarea nu se roagă în locul nostru pentru noi. Ea doar ne aduce aminte despre acea ardere care ar trebui să existe în inimile noastre. Ea nu mai este un mijloc de iluminare a casei noastre sau a bisericii. Ea reprezintă acea mică jertfă pe care o aducem. Şi această mică jertfă este simbolul unei jertfe mari pe care trebuie să i-o aducem lui Dumnezeu. "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm"  de parcă aşa spunem în timpul Liturghiei, şi oare putem pronunţa această rugăciune cu o lumânare procurată în stradă, de dragul economiei a câţiva bănuţi. Aşa o jerfă nu se mai aduce în biserică, ci în afara ei.  

Desigur că altă dată oamenii veneau cu propriile lumânări la biserică, dar nu le procurau aici. Dar în afară de acesta ei mai achitau şi zeciueala (chiar dacă nu era în bani, dar reprezentând o parte a roadei sale). Astăzi biserica ortodoxă nu ne mai cere această contribuţie, spre deosebire de multe obşti sectare. Dar şi acea mică jertfă pe care o aducem, să fie adusă totuşi în biserică, dar nu vânzătorilor din stradă.

Astăzi cuvintele jertfă şi jertfire nu mai sunt populare. Mass-media şi standele publicitare ne învaţă că trebuie să trăim în plăcere şi nu trebuie să ne privăm de careva din ele. Cu atât mai mare este rolul bisericii de a se împotrivi acestei tendinţe antiumane.

Ceea ce se petrece în biserică nu e un act de vânzare-cumpărare, dar o educare a sufletului. Încearcă să înţelegi că procurarea unei lumânări de fapt e o mică jertfă şi multe se vor schimba în sufletul tău. Nu să aprinzi o  lumânare cu conştiinţa împăcată despre îndeplinirea datoriei de creştin, dar să aprinzi lumina unei jertfiri din propria cale. Desigur că e foarte puţin. Dar şi aceasta ne poate ajuta să înţelegem că în afară de muncă în viaţă mai există şi slujire. Că în afară de ceea ce se vinde şi se cumpără mai există şi ceea ce se jertfeşte.

La se sunt folosite contribuţiile.

Lumânările, care altădată se foloseau pentru iluminarea bisericii, astăzi şi-au pierdut acest scop. În biserică pentru iluminare se foloseşte elictricitatea, dar ea trebuie achitată în bani.  De unde să ia biserica bani dacă şi lumânările le vom procura de la vânzătorii ambulanţi?

Desigur că toţi ne dăm seama că biserica are cheltuieli şi nu puţine. Numai că nu toţi înţelegem că contribuţiile noastre nu sunt atât de importante şi atât de mari. Spre exemplu în unele ţări (Germania sau ţările scandinave) se strânge un anumit impozit religios. Fiecare cetăţean având dreptul să aleagă confesiunea căreia vrea să-i ajute prin acesată contribuţie.  Un asemenea impozit intern îşi introduc şi numeroasele grupări şi secte existente. Biserica ortodoxă nu îndeamnă la acest lucru, înţelegând mai cu seamă că pentru mulţi enoriaşi va fi foarte greu să facă faţă unei asemenea impozitări, mai ales în condiţiile existenţei de azi.

Deci care este atunci soluţia care îi râmâne? — Să propuie enoriaşilor să jertfească după măsura posibilităţilor. Aducând aceste mici contribuţii jertfite pentru lumânări şi prescuri în zilele şi anii obişnuiţi ale vieţii sale. Şi să contribuie mai esenţial în acele momente mai rare ale vieţii cum ar fi cazul botezului sau cununiei.

Dacă nu ai bani.

Desigur că în aşa condiţii e mai "ieftin" să fii un enoriaş al bisericii ortodoxe, decât să plăteşti să zicem zeciueala la protestanţi. Dar necătând la aceasta totuşi ne indică mereu că la ortodocşi totul e contra plată. Dar nu e  nici pe departe aşa. Omul poate să vină la biserică şi să triască o viaţă alături de biserică necontribuind cu nimic.

Nimeni nu ne obligă să procurăm lumânări sau prescuri. Iar cele mai importante Taine ale biserici noastre - Mărturisirea şi Împărtăşirea nu au costat şi nu costă nimic. Iar dacă omul cu adevărat nu are cu ce să achite un botez sau o cununie preotul le va oficia şi fără a primi vreo recompensă.

Dacă omul nu poate transmite pomelnicul însoţit de careva plată pentru el - nu este nici aceasta o problemă. Dumnezeu ne cunoaşte posibilităţile financiare pe care la avem şi intenţiile adevărate ale inimii. Dacă nu lăcomia şi zgârcenia sunt cauza faptului că nu aţi transmis acel pomelnic, atunci va auzi oricum Domnul rugăciunea fierbinte a inimii voastre. Doar atunci când preotul finisează Liturghia rosteşte "Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi." Şi cuvintele rugăciunile "sfinţilor Tăi" nu se referă doar la cei pe care ne-am obişnuit să-i vedem pe icoane. Aici se au în vedere şi acei care stau alături de noi în biserică, şi cei care s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului la acestă Liturghie, doar înainte de împărtaşanie cuvintele preotului au fost "Sfintele, sfinţilor!", adică cele sfinte sunt pentru cei care s-au măturisit şi cu vrednicie se pot apropia de Sfânta Împărtăşanie. Preotul nu se roagă pentru noi, dar împreună cu noi. Şi deaceea fapul că nu putem aduce o altă jertfă decât o rugăciune fierbinte Domnului nu înseamnă că nu va fi primită.

Să ne mărurisim păcatele , să ne împărtăşim, iar după împărtaşanie să ne rugăm fierbinte Domnului şi acestă rugăciune nu va însemna mai puţin decât acel pomelnic pe care astăzi nu ai putut să-l transmiţi.

Contribuţia celor care sunt doar oaspeţi la biserică.  
De fapt cea mai mare contribuţie pentru existenţa bisericii o aduc nu creştinii, dar ateiştii. Închipuiţi-vă că eu sunt o persoană în căutarea adevărului şi credinţei adevărate. Vin la biserică şi îl rog pe preot să mă boteze. După mai multe discuţii preotul înţelege că de fapt dorinţa mea e sinceră, dar cunoştinţele desprea viaţa bisericii şi rânduielile ei nu le am. Îmi propune să mai revin şi să dicutăm, ca mai apoi după un timp, ambii să înţelegem că iată acum deja sunt gata să primsec această Sfântă Taină. Oare credeţi că acest preot va lua vreo plată de la mine, mai ales contribuind atât de mult la creşterea mea duhovnicească. Sau din contra va căuta să-mi aducă chiar el un mic dar în acestă zi cu o atât de mare importanţă pentru mine?..

Trec anii. Tânărul creşte spiritual, se mărturiseşte şi împărtăşeşte regualt, la biserică vine nu doar de sărbători mari. Şi într-o zi vine deja nu singur la îndrumătorul său " Părinte, faceţi cunoştinţă, aceasta e viitoarea mea soţie, am vrea să ne cununăm". Oare va cere acest părinte bani de la fiul său duhovnicesc pentru oficierea acestei Taine? Sau îl va cununa fără nici o recompensă bucurându-se pentru el.

Mai trece un an, şi deja ambii copii duhovniceşti apar în faţa părintelui cu rugămintea de a le boteza copilaşul. Oare cine îşi va aduce aici aminte de bani?

Iar după un timp mai îndelungat, dacă acest preot va mai fi în viaţă deja doar fiica duhovnicească va veni la duhovnicul său cu rugămintea de a oficia slujba de înmormântare. Şi oare pentru a oficia acest serviciu celui care i-a fost o viaţă fiu duhovnicesc va cere bani preotul şi mai ales de la fiica sa duhovnicească.

Iată care e paradoxul vieţii bisericeşti şi mai ales de la oraş, enoriaşii ce vin la biserică regulat, adevăraţii fii duhovniceşti ai preotului, nu prea contribuie financiar la susţinera bisericii. Biserica mai mult existând nu pe baza banilor acestora care duc o viaţă bisericească, dar pe baza contribuţiilor acelora care intră foarte rar pe aici. În primul rând pe baza banilor acelora care intră abea dacă de vreo două ori în viaţă în biserică, la oficierea botezului şi la înmormântare. Anume aceştea care nu îi sunt cunoscuţi nici preotului şi nici enoriaşilor şi contribuie mai mult la întreţinrea lăcaşurilor sfinte.

Iar acolo unde preotul este aproape cu adevărat de acei cărora le este păstor, nici oamenii nu sunt indiferenţi de problemele bisericii. Unde nu pot contribui singuri încearcă să implice şi alte persoane, care poate fiind necredincioase îşi mai aduc aminte totuşi şi de existenţa sufletului, contribuind la întreţinera bisericii. Iar faţă de păstorii care cu adevărat sunt aproape de oameni şi care se comportă faţă de ei cu dragoste şi sprijin se adeveresc cuvintele din Evanghelie

"Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă." Matei 6.33 

 

Diaconul Andrei Kuraev
"De unde sunt banii în biserică"

traducere

Natalia Lozan