SURSA: http://www.familiaortodoxa.ro
Pentru că am primit mai multe întrebări de la cititorii noştri pe tema vaccinurilor, mai cu seamă în urma celor două mari campanii de vaccinare, cu Gardasil şi cu vaccinul împotriva gripei AH1N1, ne-am gândit să cerem şi părerea unui medic din Bucureşti, care, din interiorul sistemului, a fost martor la întreaga frământare prin care a trecut şi trece societatea românească în ultimii doi ani.
P.: În urma luărilor de poziţie împotriva campaniei de vaccinare în masă cu Gardasil şi Cantgrip, lumea este tot mai nelămurită în privinţa vaccinurilor. Prea puţini medici au avut curajul să exprime poziţii contrare faţă de deciziile Ministerului Sănătăţii. Este normal?
M.: Atâta timp cât îţi este ameninţat locul de muncă (cum s-a vehiculat recent ideea rezilierii contractului cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru medicii de familie care se opun în vreun fel vaccinării cu Cantgrip), sigur că este greu să iei poziţie în public. E drept, unii medici nu s-au opus vaccinării din convingere, alţii – de teamă. Mulţi pacienţi s-au apărat informându-se şi ajungând singuri la o concluzie; nu o dată am auzit din partea lor aprecieri de genul: „E clar că se urmăresc nişte interese financiare cu vaccinarea asta” ori „S-au folosit de moartea acelui actor, au speculat momentul, nu de asta a murit el”. La fel a fost şi în cazul vaccinării cu Gardasil.
Convingerile pe care le exprimăm ca medici sunt rezultatul experienţei personale în confruntarea cu bolile, cu cazurile întâlnite în practica medicală, dar reprezintă şi personalitatea noastră. Majoritatea doctorilor ştiu că orice schimbare în gândirea medicală şi atitudinea terapeutică trebuie să se bazeze pe cercetare ştiinţifică, pe studii medicale cât mai riguroase. Aşa ar trebui să fie. Dar este din ce în ce mai limpede pentru mulţi dintre noi că firmele farmaceutice nu prea mai ţin seama de interesele pacienţilor. Pe zi ce trece, acumulăm suspiciuni în privinţa obiectivităţii cercetărilor medicale şi a rezultatelor acestora, asupra acurateţei rezultatelor studiilor clinice şi a eficacităţii unor medicamente lansate pe piaţă (ca dovadă că unele sunt şi retrase – ca de exemplu Vioxx şi, recent, Lindaxa). Totuşi rar avem curajul să susţinem sau să ne asumăm atitudini neconcordante sau contrare celor ale lumii medicale, cu riscul de a fi blamaţi şi poate marginalizaţi de către colegi. Ridicolul pătrunde tot mai mult şi în lumea medicală, moralitatea este ca trestia plecată la pământ în faţa banilor şi mari somităţi se compromit în a prezenta informaţii contradictorii despre medicamente la simpozioane medicale, în funcţie de firma producătoare care sponsorizează simpozionul. Cum se poate ca un mare profesor în domeniu să afirme despre un medicament – susţinut de medici şi pacienţi prin raportul calitate-preţ foarte bun – că este „praf de cretă”, pentru a promova un altul mai nou, din aceeaşi clasă de medicamente, la un simpozion sponsorizat de firma producătoare a celui de-al doilea, iar la două săptămâni distanţă să susţină medicamentul blamat printr-o lucrare ştiinţifică prezentată în cadrul unei conferinţe naţionale? Ce încredere să mai ai, ca medic prezent la cele două manifestări ştiinţifice, atât în firma de medicamente, cât şi în profesorul pe care-l stimai până deunăzi? Nu astfel de „somităţi” girează rezultatele cercetărilor ştiinţifice în colaborare cu companiile producătoare de medicamente? De curând am aflat că în S.U.A. un medicament nou se testează pe 100-1000 oameni, apoi se pune în circulaţie pe piaţă şi se considera în studiu încă 10 ani! Nu ştim noi, ca medici, lucrurile astea, darămite pacienţii…
P.: Totuşi, mulţi oameni sunt convinşi de corectitudinea cercetărilor ştiinţifice din domeniul medical, încât nu ar pune la îndoială competenţa şi buna-credinţă a marilor somităţi ale medicinii care s-au impus de-a lungul timpului. Un exemplu elocvent ar fi cazul „părintelui vaccinurilor”, Louis Pasteur. Cine n-a auzit de Pasteur şi de binele adus omenirii de către acest „harismatic” în domeniu? Cum să ne îndoim de necesitatea vaccinărilor prevăzute de Programul Naţional de Vaccinare?
M.: Nu demult am auzit o afirmaţie şocantă a unui medic infecţionist dintr-un spital bucureştean, cum că „Pasteur a fost un farseur”. Era uimit de această descoperire recentă a lui şi se declara descumpănit în privinţa atitudinii sale viitoare faţă de pacienţi relativ la vaccinuri. Ulterior am căutat şi eu informaţii referitoare la acest lucru şi am găsit confirmarea afirmaţiei lui în cartea „Vaccinarea, eroarea medicală a secolului”, scrisă de Dr. Louis de Brouwer (autor, de altfel, şi al cărţii „Mafia farmaceutică şi agro-alimentară”). Desigur, nu suntem în măsură să cercetăm dedesubturile unor astfel de lucruri, însă noi vedem vârful aisbergului, şi anume faptul că există nişte nesincerităţi legate de aceste vaccinuri. Aş îndrăzni să spun chiar interese, pentru că nu-mi explic aceste ameninţări adresate medicilor care s-ar opune vaccinărilor. Ca şi colaborator al unui cabinet de medicină de familie, am observat o anumită insistenţă exagerată din partea asistentei şi a medicului în a convinge cât mai mulţi pacienţi să se vaccineze antigripal sau (la gravide) antitetanos, şi chiar am avut curiozitatea să întreb dacă fac lucrul ăsta din convingere. Am aflat că li se atrăsese atenţia de către Casa de Asigurări de Sănătate (C.A.S.) asupra posibilităţii de a li se găsi înlocuitori dacă nu-şi fac datoria în această privinţă. Am avut chiar ocazia să asist la un control al C.A.S. la acest cabinet. Au cerut doar situaţia vaccinărilor, mai exact de ce nu s-au vaccinat toţi copiii înscrişi pe lista medicului respectiv. Argumentul (de altfel real) adus de medic a fost faptul că unii sunt în străinătate, alţii sunt ţigani şi nu sunt de găsit la domiciliu când sunt căutaţi pentru acest lucru…
P.: Să înţeleg că sunteţi împotriva vaccinurilor?
M.: Nu, nu sunt. Recunosc că nu am suficiente informaţii privitoare la acest subiect. Ca atare, poziţia mea este conformă cu experienţa şi informaţiile pe care le-am acumulat până în momentul de faţă. Încep să cred din ce în ce mai mult în faptul că există, cum am spus mai înainte, multă nesinceritate în promovarea vaccinurilor şi a obligativităţii acestora. Cred că lucrurile trebuie privite obiectiv şi nuanţat. Am văzut câteva victime ale reacţiilor postvaccinale şi vă asigur că sunt cazuri impresionante, dramatice; evident, sunt excepţii, cazuri foarte rare (eu însămi am vaccinat destui copii – vaccinările obligatorii – şi nimeni nu s-a întors cu reacţii severe postvaccinale).
Cunosc două victime ale vaccinului anti-poliomielitic, persoane care au fost normale la naştere şi care, la scurt timp după vaccinare (în copilărie), au făcut boala. Primul caz: o viaţa (peste 50 de ani) trăită într-un cărucior cu rotile, într-o dependenţă totală de ceilalţi, a unui om foarte inteligent, lucid, echilibrat, vesel, tonic. El însuşi mărturiseşte că rezistă datorită faptului că este un credincios practicant (ortodox); şi cum altfel ar reuşi să-şi îmbărbăteze prietenii trişti sau deznădăjduiţi când însuşi ar avea nevoie de ajutor material şi, poate, de o vorbă bună? Celălalt este încă copil şi a fost ceva mai norocos, pentru că se poate deplasa singur. Nu este singura victimă de vârsta lui: copiii vaccinaţi din acel lot de vaccinuri au rămas, majoritatea, cu sechele motorii grave (în cărucior). Evident, pentru aceste cazuri nu există vinovaţi, nu există despăgubiri, sunt lăsaţi să se descurce pe cont propriu, se preferă tăcere, nicidecum mediatizare (de ce?). Mama acestui copil este o asistentă medicală care avea grijă ca ambii copii ai ei să fie la zi cu vaccinurile. Asta până când s-a întâmplat nenorocirea. De atunci, a înştiinţat cadrele didactice din şcolile frecventate de celălalt fiu al ei că nu este de acord să-i fie vaccinat copilul fără semnătura părinţilor. Oare i se va respecta dorinţa?
O altă victimă am întâlnit-o în studenţie, în timpul stagiului de boli infecţioase la un spital din Bucureşti. Este vorba despre un copil în vârstă de 8 luni, care fusese vaccinat la naştere contra hepatitei virale de tip B. După vaccin făcuse o formă foarte agresivă de hepatită B, astfel încât în cele câteva luni de viaţă ajunsese la ciroză. Avea un icter foarte pronunţat, iar abdomenul lui era în mare parte o masă tumorală, datorită unei hepatosplenomegalii impresionante (ficatul şi splina aveau dimensiuni despre care medicii infecţionişti din spital spuneau că rar au văzut). De curând am citit pe internet (la iansvoice.org) despre un caz similar, mai recent (din 2007), al unui copil decedat în 47 zile de la administrarea vaccinului.
Un ultim caz, diferit de celelalte. Este vorba de un italian căruia, în jurul vârstei de 20 de ani, i s-a administrat un vaccin despre care nu se ştia mai nimic la vremea respectivă (a făcut parte, se pare, dintr-un lot experimental), dar pe care l-a acceptat, obişnuit fiind să nu aibă nici o reacţie adversă la vaccinurile făcute până atunci. După vaccinare, însă, a devenit un teren atopic. Mai precis, a dezvoltat o formă de rinită alergică foarte gravă, pentru care a încercat diverse tratamente, a apelat inclusiv la metode de medicină alternativă, fără rezultat. Ca urmare a experienţei sale, a reuşit, după o perioadă de insistenţe, să obţină pentru copiii săi scutire de vaccinările obligatorii. Oare i s-ar fi aprobat acest lucru dacă nu s-ar fi recunoscut că există o legătura între vaccin şi boala lui actuală? Nu ştiu dacă în România ar fi posibil acest lucru.
P.: Aceste vaccinuri ne protejează sigur de boală?
M.: Multe persoane au convingerea că dacă se vaccinează (eventual cu cele mai moderne vaccinuri) vor fi ferite toată viaţa de bolile împotriva cărora s-au vaccinat. Dar nu este aşa. Să luăm un exemplu: vaccinarea antihepatitică nu conferă întotdeauna protecţie împotriva bolii. Reacţia la vaccin se poate verifica foarte uşor, măsurând cantitativ prezenţa anticorpilor specifici. Dar de mai mult de 10 ani se folosesc şi în România metode de măsurare cantitativă a reacţiei organismului la unele vaccinuri (titrul de anticorpi) sau la contactul accidental cu agentul patogen. Titrul anticorpilor contra virusului hepatitic de tip B (Ac anti-HBs) trebuie să aibă o valoare superioară unei limite de la care se consideră că suntem protejaţi de boală; dacă valoarea este inferioară, este necesar un nou rapel, adică administrarea unei doze suplimentare de vaccin. Situaţia se poate repeta dacă anticorpii nu ajung la limita de protecţie, dar numărul de rapeluri este limitat la 3-4 după o vaccinare completă. Cu toată strădania, sunt oameni al căror organism nu fabrică anticorpi împotriva acestui virus. Ocazional, s-au testat copii care au urmat schema de vaccinare completă contra hepatitei B (la adulţi acest lucru se face de cele mai multe ori, de ce oare nu se face şi la copii?) şi care, surprinzător, aveau acelaşi risc de boală ca şi persoanele nevaccinate, neavând protecţie suficientă prin anticorpi.
Tot astfel se explică cum persoane care fie au făcut în copilărie varicelă (numită popular „vărsat mare de vânt”), fie nu au făcut, dar s-au vaccinat contra acestei boli, contractează boala după contact cu o persoană bolnavă de varicelă; ba chiar fac 2-3 episoade de varicelă la vârsta adultă. Sunt cazuri de tuse convulsivă sau rujeolă („pojar” sau „vărsat mic de vânt”) apărute după vaccinarea contra acestor boli. De curând au fost incluse în schema obligatorie de vaccinare alte vaccinuri (ROR – rubeolă, oreion, rujeolă). Formele de rujeolă sau varicelă la vârsta adultă sunt mai severe decât în copilărie.
P.: Deci, dacă reuşim să ne imunizăm după vaccin, nu ne mai temem de boala împotriva căreia ne-am vaccinat?M.: Nu este întotdeauna aşa. Titrul anticorpilor variază în timp. Infecţioniştii recomandă adulţilor care s-au vaccinat pentru hepatită (A, B) şi care, după vaccinare, au obţinut titrul de anticorpi necesar protecţiei contra bolii, să-şi măsoare cantitativ titrul la intervale de cinci ani şi să reia schema de vaccinare dacă acesta scade sub nivelul protector. Dar sunt perioade în viaţă în care imunitatea scade foarte mult (de exemplu, după un şoc emoţional sau o perioadă de regim de muncă excesiv nesusţinut adecvat alimentar), situaţie în care suntem descoperiţi în faţa bolilor de orice natură, inclusiv infecţioasă. Atunci, cu toate asigurările medicului pentru cei cinci ani, putem avea surpriza că, deşi vaccinaţi, suntem descoperiţi în faţa bolii.
Interviu realizat de Mariana Cosacu cu un doctor din Bucureşti,
care a dorit să îşi păstreze anonimatul
Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”
Pentru că am primit mai multe întrebări de la cititorii noştri pe tema vaccinurilor, mai cu seamă în urma celor două mari campanii de vaccinare, cu Gardasil şi cu vaccinul împotriva gripei AH1N1, ne-am gândit să cerem şi părerea unui medic din Bucureşti, care, din interiorul sistemului, a fost martor la întreaga frământare prin care a trecut şi trece societatea românească în ultimii doi ani.
P.: În urma luărilor de poziţie împotriva campaniei de vaccinare în masă cu Gardasil şi Cantgrip, lumea este tot mai nelămurită în privinţa vaccinurilor. Prea puţini medici au avut curajul să exprime poziţii contrare faţă de deciziile Ministerului Sănătăţii. Este normal?
M.: Atâta timp cât îţi este ameninţat locul de muncă (cum s-a vehiculat recent ideea rezilierii contractului cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru medicii de familie care se opun în vreun fel vaccinării cu Cantgrip), sigur că este greu să iei poziţie în public. E drept, unii medici nu s-au opus vaccinării din convingere, alţii – de teamă. Mulţi pacienţi s-au apărat informându-se şi ajungând singuri la o concluzie; nu o dată am auzit din partea lor aprecieri de genul: „E clar că se urmăresc nişte interese financiare cu vaccinarea asta” ori „S-au folosit de moartea acelui actor, au speculat momentul, nu de asta a murit el”. La fel a fost şi în cazul vaccinării cu Gardasil.
Convingerile pe care le exprimăm ca medici sunt rezultatul experienţei personale în confruntarea cu bolile, cu cazurile întâlnite în practica medicală, dar reprezintă şi personalitatea noastră. Majoritatea doctorilor ştiu că orice schimbare în gândirea medicală şi atitudinea terapeutică trebuie să se bazeze pe cercetare ştiinţifică, pe studii medicale cât mai riguroase. Aşa ar trebui să fie. Dar este din ce în ce mai limpede pentru mulţi dintre noi că firmele farmaceutice nu prea mai ţin seama de interesele pacienţilor. Pe zi ce trece, acumulăm suspiciuni în privinţa obiectivităţii cercetărilor medicale şi a rezultatelor acestora, asupra acurateţei rezultatelor studiilor clinice şi a eficacităţii unor medicamente lansate pe piaţă (ca dovadă că unele sunt şi retrase – ca de exemplu Vioxx şi, recent, Lindaxa). Totuşi rar avem curajul să susţinem sau să ne asumăm atitudini neconcordante sau contrare celor ale lumii medicale, cu riscul de a fi blamaţi şi poate marginalizaţi de către colegi. Ridicolul pătrunde tot mai mult şi în lumea medicală, moralitatea este ca trestia plecată la pământ în faţa banilor şi mari somităţi se compromit în a prezenta informaţii contradictorii despre medicamente la simpozioane medicale, în funcţie de firma producătoare care sponsorizează simpozionul. Cum se poate ca un mare profesor în domeniu să afirme despre un medicament – susţinut de medici şi pacienţi prin raportul calitate-preţ foarte bun – că este „praf de cretă”, pentru a promova un altul mai nou, din aceeaşi clasă de medicamente, la un simpozion sponsorizat de firma producătoare a celui de-al doilea, iar la două săptămâni distanţă să susţină medicamentul blamat printr-o lucrare ştiinţifică prezentată în cadrul unei conferinţe naţionale? Ce încredere să mai ai, ca medic prezent la cele două manifestări ştiinţifice, atât în firma de medicamente, cât şi în profesorul pe care-l stimai până deunăzi? Nu astfel de „somităţi” girează rezultatele cercetărilor ştiinţifice în colaborare cu companiile producătoare de medicamente? De curând am aflat că în S.U.A. un medicament nou se testează pe 100-1000 oameni, apoi se pune în circulaţie pe piaţă şi se considera în studiu încă 10 ani! Nu ştim noi, ca medici, lucrurile astea, darămite pacienţii…
P.: Totuşi, mulţi oameni sunt convinşi de corectitudinea cercetărilor ştiinţifice din domeniul medical, încât nu ar pune la îndoială competenţa şi buna-credinţă a marilor somităţi ale medicinii care s-au impus de-a lungul timpului. Un exemplu elocvent ar fi cazul „părintelui vaccinurilor”, Louis Pasteur. Cine n-a auzit de Pasteur şi de binele adus omenirii de către acest „harismatic” în domeniu? Cum să ne îndoim de necesitatea vaccinărilor prevăzute de Programul Naţional de Vaccinare?
M.: Nu demult am auzit o afirmaţie şocantă a unui medic infecţionist dintr-un spital bucureştean, cum că „Pasteur a fost un farseur”. Era uimit de această descoperire recentă a lui şi se declara descumpănit în privinţa atitudinii sale viitoare faţă de pacienţi relativ la vaccinuri. Ulterior am căutat şi eu informaţii referitoare la acest lucru şi am găsit confirmarea afirmaţiei lui în cartea „Vaccinarea, eroarea medicală a secolului”, scrisă de Dr. Louis de Brouwer (autor, de altfel, şi al cărţii „Mafia farmaceutică şi agro-alimentară”). Desigur, nu suntem în măsură să cercetăm dedesubturile unor astfel de lucruri, însă noi vedem vârful aisbergului, şi anume faptul că există nişte nesincerităţi legate de aceste vaccinuri. Aş îndrăzni să spun chiar interese, pentru că nu-mi explic aceste ameninţări adresate medicilor care s-ar opune vaccinărilor. Ca şi colaborator al unui cabinet de medicină de familie, am observat o anumită insistenţă exagerată din partea asistentei şi a medicului în a convinge cât mai mulţi pacienţi să se vaccineze antigripal sau (la gravide) antitetanos, şi chiar am avut curiozitatea să întreb dacă fac lucrul ăsta din convingere. Am aflat că li se atrăsese atenţia de către Casa de Asigurări de Sănătate (C.A.S.) asupra posibilităţii de a li se găsi înlocuitori dacă nu-şi fac datoria în această privinţă. Am avut chiar ocazia să asist la un control al C.A.S. la acest cabinet. Au cerut doar situaţia vaccinărilor, mai exact de ce nu s-au vaccinat toţi copiii înscrişi pe lista medicului respectiv. Argumentul (de altfel real) adus de medic a fost faptul că unii sunt în străinătate, alţii sunt ţigani şi nu sunt de găsit la domiciliu când sunt căutaţi pentru acest lucru…
P.: Să înţeleg că sunteţi împotriva vaccinurilor?
M.: Nu, nu sunt. Recunosc că nu am suficiente informaţii privitoare la acest subiect. Ca atare, poziţia mea este conformă cu experienţa şi informaţiile pe care le-am acumulat până în momentul de faţă. Încep să cred din ce în ce mai mult în faptul că există, cum am spus mai înainte, multă nesinceritate în promovarea vaccinurilor şi a obligativităţii acestora. Cred că lucrurile trebuie privite obiectiv şi nuanţat. Am văzut câteva victime ale reacţiilor postvaccinale şi vă asigur că sunt cazuri impresionante, dramatice; evident, sunt excepţii, cazuri foarte rare (eu însămi am vaccinat destui copii – vaccinările obligatorii – şi nimeni nu s-a întors cu reacţii severe postvaccinale).
Cunosc două victime ale vaccinului anti-poliomielitic, persoane care au fost normale la naştere şi care, la scurt timp după vaccinare (în copilărie), au făcut boala. Primul caz: o viaţa (peste 50 de ani) trăită într-un cărucior cu rotile, într-o dependenţă totală de ceilalţi, a unui om foarte inteligent, lucid, echilibrat, vesel, tonic. El însuşi mărturiseşte că rezistă datorită faptului că este un credincios practicant (ortodox); şi cum altfel ar reuşi să-şi îmbărbăteze prietenii trişti sau deznădăjduiţi când însuşi ar avea nevoie de ajutor material şi, poate, de o vorbă bună? Celălalt este încă copil şi a fost ceva mai norocos, pentru că se poate deplasa singur. Nu este singura victimă de vârsta lui: copiii vaccinaţi din acel lot de vaccinuri au rămas, majoritatea, cu sechele motorii grave (în cărucior). Evident, pentru aceste cazuri nu există vinovaţi, nu există despăgubiri, sunt lăsaţi să se descurce pe cont propriu, se preferă tăcere, nicidecum mediatizare (de ce?). Mama acestui copil este o asistentă medicală care avea grijă ca ambii copii ai ei să fie la zi cu vaccinurile. Asta până când s-a întâmplat nenorocirea. De atunci, a înştiinţat cadrele didactice din şcolile frecventate de celălalt fiu al ei că nu este de acord să-i fie vaccinat copilul fără semnătura părinţilor. Oare i se va respecta dorinţa?
O altă victimă am întâlnit-o în studenţie, în timpul stagiului de boli infecţioase la un spital din Bucureşti. Este vorba despre un copil în vârstă de 8 luni, care fusese vaccinat la naştere contra hepatitei virale de tip B. După vaccin făcuse o formă foarte agresivă de hepatită B, astfel încât în cele câteva luni de viaţă ajunsese la ciroză. Avea un icter foarte pronunţat, iar abdomenul lui era în mare parte o masă tumorală, datorită unei hepatosplenomegalii impresionante (ficatul şi splina aveau dimensiuni despre care medicii infecţionişti din spital spuneau că rar au văzut). De curând am citit pe internet (la iansvoice.org) despre un caz similar, mai recent (din 2007), al unui copil decedat în 47 zile de la administrarea vaccinului.
Un ultim caz, diferit de celelalte. Este vorba de un italian căruia, în jurul vârstei de 20 de ani, i s-a administrat un vaccin despre care nu se ştia mai nimic la vremea respectivă (a făcut parte, se pare, dintr-un lot experimental), dar pe care l-a acceptat, obişnuit fiind să nu aibă nici o reacţie adversă la vaccinurile făcute până atunci. După vaccinare, însă, a devenit un teren atopic. Mai precis, a dezvoltat o formă de rinită alergică foarte gravă, pentru care a încercat diverse tratamente, a apelat inclusiv la metode de medicină alternativă, fără rezultat. Ca urmare a experienţei sale, a reuşit, după o perioadă de insistenţe, să obţină pentru copiii săi scutire de vaccinările obligatorii. Oare i s-ar fi aprobat acest lucru dacă nu s-ar fi recunoscut că există o legătura între vaccin şi boala lui actuală? Nu ştiu dacă în România ar fi posibil acest lucru.
P.: Aceste vaccinuri ne protejează sigur de boală?
M.: Multe persoane au convingerea că dacă se vaccinează (eventual cu cele mai moderne vaccinuri) vor fi ferite toată viaţa de bolile împotriva cărora s-au vaccinat. Dar nu este aşa. Să luăm un exemplu: vaccinarea antihepatitică nu conferă întotdeauna protecţie împotriva bolii. Reacţia la vaccin se poate verifica foarte uşor, măsurând cantitativ prezenţa anticorpilor specifici. Dar de mai mult de 10 ani se folosesc şi în România metode de măsurare cantitativă a reacţiei organismului la unele vaccinuri (titrul de anticorpi) sau la contactul accidental cu agentul patogen. Titrul anticorpilor contra virusului hepatitic de tip B (Ac anti-HBs) trebuie să aibă o valoare superioară unei limite de la care se consideră că suntem protejaţi de boală; dacă valoarea este inferioară, este necesar un nou rapel, adică administrarea unei doze suplimentare de vaccin. Situaţia se poate repeta dacă anticorpii nu ajung la limita de protecţie, dar numărul de rapeluri este limitat la 3-4 după o vaccinare completă. Cu toată strădania, sunt oameni al căror organism nu fabrică anticorpi împotriva acestui virus. Ocazional, s-au testat copii care au urmat schema de vaccinare completă contra hepatitei B (la adulţi acest lucru se face de cele mai multe ori, de ce oare nu se face şi la copii?) şi care, surprinzător, aveau acelaşi risc de boală ca şi persoanele nevaccinate, neavând protecţie suficientă prin anticorpi.
Tot astfel se explică cum persoane care fie au făcut în copilărie varicelă (numită popular „vărsat mare de vânt”), fie nu au făcut, dar s-au vaccinat contra acestei boli, contractează boala după contact cu o persoană bolnavă de varicelă; ba chiar fac 2-3 episoade de varicelă la vârsta adultă. Sunt cazuri de tuse convulsivă sau rujeolă („pojar” sau „vărsat mic de vânt”) apărute după vaccinarea contra acestor boli. De curând au fost incluse în schema obligatorie de vaccinare alte vaccinuri (ROR – rubeolă, oreion, rujeolă). Formele de rujeolă sau varicelă la vârsta adultă sunt mai severe decât în copilărie.
P.: Deci, dacă reuşim să ne imunizăm după vaccin, nu ne mai temem de boala împotriva căreia ne-am vaccinat?M.: Nu este întotdeauna aşa. Titrul anticorpilor variază în timp. Infecţioniştii recomandă adulţilor care s-au vaccinat pentru hepatită (A, B) şi care, după vaccinare, au obţinut titrul de anticorpi necesar protecţiei contra bolii, să-şi măsoare cantitativ titrul la intervale de cinci ani şi să reia schema de vaccinare dacă acesta scade sub nivelul protector. Dar sunt perioade în viaţă în care imunitatea scade foarte mult (de exemplu, după un şoc emoţional sau o perioadă de regim de muncă excesiv nesusţinut adecvat alimentar), situaţie în care suntem descoperiţi în faţa bolilor de orice natură, inclusiv infecţioasă. Atunci, cu toate asigurările medicului pentru cei cinci ani, putem avea surpriza că, deşi vaccinaţi, suntem descoperiţi în faţa bolii.
Interviu realizat de Mariana Cosacu cu un doctor din Bucureşti,
care a dorit să îşi păstreze anonimatul
Articol apărut în nr. 14 din “Familia Ortodoxă”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu