Mai noi, mai vechi, triste şi frumoase amintiri de-o viaţă de om

Întotdeauna am avut o predilecţie aparte pentru discuţiile cu oamenii mai în vîrstă, relatările cărora mă impresionează prin descrierea evenimentelor cu lux de amănunte, dînd o importanţă deosebită chiar şi unor detalii, deoarece fiecare dintre ele, susţin ei, le-au marcat într-un fel sau altul viaţa. Istoria dnei Raisa Ţurcanu din or. Hînceşti, originară din s. Duşmani, r. Glodeni, fost pedagog, astăzi pensionară, la prima vedere e una tipică vremurilor în care a trăit dînsa, dar luată în detalii, reiterează o dată în plus că nu doar viaţa unor personalităţi merită imortalizată, ci şi a unor oameni simpli, la care în majoritatea cazurilor viaţa bate filmul...

O copilărie adumbrită de grozăviile războiului şi foametei, o tinereţe plină de vise şi o bătrîneţe puţin asigurată...

„Copilărie, păpădie...,  printre străini”    

La cei 80 de ani ai săi, dna Raisa Ţurcanu arată foarte bine, deoarece spune ea, a fost mereu în mişcare, munca fizică fiindu-i una din preocupările principale, chiar dacă profesia i-a fost cea de pedagog. Deşi avea două surori mai mari şi un frate, în familie, Raisa era întotdeauna numită „băiatul tatei” poate pentru faptul că era mai descurcăreaţă din fire, mai pricepută în gospodărie, fiindu-i pe plac muncile bărbăteşti, era umărul de nădejde al tatei.     „Cînd eram mică, mergeam întotdeauna cu tata la cosit, şi atunci cînd el se odihnea, eu îi băteam coasa, astfel de la 12-13 ani am început a cosi singură,” ne povesteşte dna Ţurcanu. Toţi cei cinci copii ai casei erau mereu implicaţi în munca fizică, cu toate acestea au ajuns oameni cu carte, făcîndu-şi studiile la prestigioase universităţi. „Părinţii noştri au fost ţărani mijlocaşi, dar noi toţi, cei 5 copii, am devenit pedagogi – aceasta a fost dorinţa „tătaiei” (tatei), care a vrut să ne vadă oameni învăţaţi şi stimaţi de toţi,” continuă dna Raisa. Îmi aduc aminte perioada cînd fratele învăţa la Iaşi, iar eu împreună cu încă două surori ne făceam studiile la liceul de la Bălţi. Veneam acasă doar de Crăciun şi de Paşte. Studiile erau foarte scumpe, dar cu toate acestea, părinţii ne-au dat carte la toţi.”    La acea vîrstă înaintată, 80 de ani, cînd se pare că trecutul e acoperit de noianul vremii, rămînîndu-ţi în memorie doar crîmpeie, dna Ţurcanu avînd o memorie fenomenală îşi aduce aminte cu lux de amănunte toată copilărie, care i-a fost adumbrită de anii grei de război, foamete, valurile de deportări, toate împreună lăsîndu-i o amprentă dureroasă şi nevindecabilă în suflet pentru tot restul vieţii. „În ‘42, iarna, l-am petrecut pe fratele la armată, de fapt era luat la război, fiind mobilizat într-o garnizoană din Arad, România. Mama îl plîngea tare, chiar dacă tata îi spunea că la Paşte va veni în concediu, ea parcă simţea că degrabă nu-l va vedea. Şi într-adevăr, nouă ani şi jumătate nu am ştiut nimic despre el...,” ne povesteşte cu durere, citită în ochii plini de lacrimi ai dnei Raisa. 

 „Foametea a venit pe neprins de veste...”    

 „În ‘44 a fost mobilizat pe front şi tata. Rămase sărmana mamă cu patru fete, una mai „răsărită” decît alta. Ne era foarte greu, dar am rezistat, făceam şi carte, şi mamei la cîmp eram de ajutor. Aveam pe atunci 14 ani, şi mă duceam singură la arat, îmi agăţam plugul de căruţă, deoarece sus nu-l puteam urca şi cînd ajungeam în cîmp, dezlegam caii înhămaţi, puneam plugul în brazdă şi-i dădeam zor toată ziua. Îmi aduc aminte, în vara anului 1946, orzul se făcuse doar de vreo 10 cm. Atunci am cosit o desetină de orz eu singură. Tot în anul acela, s-a făcut oleacă de popuşoi, oleacă de grîu, iar cartofii erau ca fasolea. De pe 3 ari am strîns jumătate de sac de cartofi, ne dureau degetele la strîns, dar n-aveam încotro. În schimb, în toamna viitorului an, din acel jumătate de tobultoc din cartofii sădiţi, am strîns 12 saci plini. O minune!”     Nevoile îndurate în anii foametei, descrise de dna Ţurcanu creau un tablou sumbru, fiind marcate de lipsa mai multor necesităţi vitale. „În aceiaşi perioadă ne-a murit şi iapa, un animal de toată frumuseţea, care era „scăparea” familiei noastre. Deoarece lucrul în cîmp era în toi, am înhămat vaca la căruţă...” 

 „Am scăpat de deportări,  ca prin minune...”    

Cînd au început primele deportări, familia Istrati (familia ei de fată) era şi ea în lista „culacilor”...ultimii în listă. „Atunci a fost deportată sora mamei, nănaşa lor, ş.a. consăteni. Deportările aveau loc doar noaptea, oamenii fiind încărcaţi în căruţe, apoi duşi la gară şi acolo încărcaţi ca animalele în vagoane... Ne povestea un om care îi ducea cu căruţa, că acolo era prăpăd, ţipete şi urlete..., plîngea şi natura cînd se despărţeau părinţii de copii, fratele de soră, etc...,” ne mărturiseşte dna Ţurcanu cu ochii înlăcrimaţi de triste amintiri. Pînă la ei, în noaptea cu pricina trebuia să fie „ridicat” un evreu din sat, acesta însă le-a spus răspicat „upolnomoşnicilor” că el nu iese din casă pînă nu se face ziuă, îşi aduce aminte dna Raisa, de aceea acei cu ordinul l-au lăsat în pace, spunînd că cele două familii (adică evreul şi noi) le vor duce a doua zi. „Spre bucuria noastră, nici a doua zi, nici a treia, nu a mai venit nimeni..., am scăpat datorită evreului... În cel de-al doilea val de deportări, am scăpat datorită preşedintelui de colhoz, care i-a luat apărare mamei, pe motiv că ea era văduvă de război, tata murise la un an de la plecarea lui pe front”, şi-a încheiat relatarea dna Raisa la acest capitol, care a fost unul trăit mereu cu frică de a nu fi duşi în recea Siberie. 

Triste amintiri şi de la război    

Deşi era încă o copilă, anii de război i-au lăsat nişte amintiri dureroase pentru toată viaţa. „De la tata de pe front primeam scrisori regulat, în care în primul rînd ne întreba despre fratele dispărut, dacă nu a dat de veste cumva, apoi ne povestea cum decurg luptele şi într-un sfîrşit se îngrijea neapărat de noi, fetele, indicîndu-i mamei să ne dea carte la toate, să nu ne lase fără studii. Ultima scrisoare am primit-o la 11 februarie 1945 din Dansink. Scria că îi aşteaptă o luptă grea, din care nu crede să scape, de accea a rugat-o pe mama s-o înveţe neapărat şi pe sora noastră cea mai mică. Îmi aduc aminte, ca acum, cum scria tata: „...dacă n-ai s-o înveţi, să nu te primească pămîntul, Varvara...” Vestea despre moartea tatei am primit-o în curînd, de la o vecină, feciorul căreia a slujit împreună cu el...”, ne-a relatat cu voce tremurîndă interlocutoarea noastră. Deşi era copilă, dna Raisa ne-a spus că îşi aduce aminte foarte bine perioada cînd Moldova intra în ţara românească şi cea cînd deja era în Uniunea Sovietică. Am întrebat-o cînd era mai bine, la care dînsa ne-a răspuns evaziv: „Cînd s-au dus românii... şi încă nu au venit ruşii...” 

 Au urmat ani frumoşi  de autorealizare...     

După cele 10 clase finisate la Glodeni, absolventa Raisa Istrati a fost trimisă la cursuri pedagogice de o lună la Bălţi, după care a lucrat 1 an în şcoala din Limpenii Vechi în calitate de învăţătoare de clasele primare. „Îmi doream foarte mult să devin profesoară cu studii, de aceea am depus documentele la Institutul pedagogic din Bălţi, la facultatea de biologie, unde am învăţat doi ani”.     După absolvirea institutului, tînăra învăţătoare a fost îndreptată la lucru în şcoala din s. Logăneşti, raionul Hînceşti (pe atunci Kotovsk). „Deşi la început mă luase groaza, că trebuie să plec hăt departe de casă, pînă la urmă am acceptat totuşi, deoarece nu aveam încotro, dar şi ce alege. După un an de lucru în calitate de învăţătoare de biologie mi s-a propus funcţia de director adjunct, care am acceptat-o, lucrînd acolo pînă-n 1958,” şi-a continuat povestirea dna Raisa. Între timp, am reuşit să mă căsătoresc”.

     Din 1958 pînă-n 1961 a lucrat în calitate de învăţătoare de biologie şi şef de studii în şcoala de la Buţeni, apoi deoarece şi-a finisat construcţia casei în or. Hînceşti, a rugat să fie transferată cu lucrul în capitala raionului. „În toamna anului 1961, mi-am început activitatea în şcoala internat de la Hînceşti, abia atunci deschisă, în care erau instituţionalizaţi copiii străzii, copiii orfani şi copiii, părinţii cărora lucrau la pădure,” a concretizat dna Ţurcanu. Am venit ca învăţătoare de biologie şi educator de clasă, dar din 1964 am fost numită şi ca organizator al lucrului educativ în şcoală. În 1985 am împlinit vîrsta de pensionare, dar am mai lucrat pînă-n 1988, cînd mi-am încheiat cu totul activitatea de pedagog,” a avut să ne spună aproape de finalul discuţiei dna profesoară. Fiind deja la pensie, dna Ţurcanu şi-a continuat activitatea în gospodăria agricolă, prelucrîndu-şi pămîntul aparte ca cotaş, deoarece acea pensie de 960 lei prea puţin îi asigură necesităţile unui trai decent. 

După ce a înfruntat cu multă dîrzenie războiul, foametea, precum şi acei ani de restrişte ce au urmat după - o viaţă dedicată educaţiei copiilor, ea îşi duce zilele, alinîndu-şi bătrîneţea, alături de bătrînul soţ Vasile, cei doi copii şi doi nepoţi. Chiar şi acum, fiind la pensie, dna Raisa Ţurcanu e mereu în mişcare, fiind preocupată de treburile casnice, de creşterea nepoţilor, dar şi de cei 20 de ari, pe care le are în posesie, accentuîndu-ne că doar munca fizică o menţine în formă, dăruindu-i sănătate şi o neţărmuită dragoste de viaţă!