Gândurile și pacea sufletului

“Ce va folosi omului de ar dobindi lumea intreaga si isi va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?”(Marcu 8,36-37)

Pacea sufletului este o stare pe care multă lume o caută , dar care totuşi, se lasă greu descoperită. Pacea reală şi profundă a sufletului ţine, de fapt, de cele mai înalte culmi ale realizării spirituale şi este precedată întotdeauna de apariţia virtuţilor nobile cum ar fi: smerenia, dragostea, credinţa, bunătatea ş.a. Pacea sufletului există în noi aşa cum oglinda lacului se află în el însuşi şi apare atunci cînd apa se linişteşte pe deplin. Agitaţia minţii provine în principal din dorinţă şi frică. Omul se aseamănă cu un motor cu două pistoane: unul este frica, iar celălalt este dorinţa. Atunci cînd şi fricile şi dorinţele sînt aduse în lumina înţelegerii, mintea se linişteşte şi peste noi coboară  pacea sufletului. Pentru că pacea sufletească este conexă cu cele mai înalte forme de conştiinţă, înseamnă că ea este strîns legată şi de o stare lăuntrică de bucurie. Astfel, căutînd să ne menţinem permanent într-o stare de bucurie nu facem altceva decît să atragem în noi pacea lui Dumnezeu.

Cit de  mare si nemasurata valoare are sufletul nostru si  la cita cinste si valoare l-a ridicat pe el Insusi Dumnezeul si Mintuitorul Nostru Iisus Hristos? Aceasta intrebare trebuie sa ne- o punem toti si trebuie sa ne gindim: de ce oare Dumnezeu l-a ridicat la aceasta treapta inalta? Oare spre pierzare? Nu cred… Pentru a-si gasi pacea sufletul nostru, mai intii trebuie ca cugetul nostru sa fie curat.

Traim timpuri cind suntem prinsi intr-o furtuna de ginduri si sentimente. Omul acum este liber, gindeste ce vrea, face ce vrea etc, dar nu este constient de faptul ca va veni timpul cind va raspunde pentru tot in fata Judecatorului. Putem pacatui nu numai cu fapta, dar si cu gindul, caci gindirea este o forta, o putere, un instrument pe care  Dumnezeu a dat-o omului. Ceea ce trebuie sa stim este ca gindirea si sentimentele sint atit de murdare, incit omul se petrece in ele si le imprastie in jurul lui nedindu- si seama ca face din ele o mlastina in care cade tot el. Gindul are un rol deosebit in trairea si lucrarea vietii noastre. Dupa cum stim, sunt ginduri bune, care se aduna si determina actiuni pozitive si il poate ridica pe om la o treapta  de care nici o fiinta de pe pamint nu  va putea sa  ajunga.

 Dumnezeu l- a creat pe om liber, l- a lasat sa aleaga intre bine si rau. Dar pentru a  gindi cu adevarat  inseamna sa stii la ce sa te gindesti si cum sa te gindesti. Gindirea este o forta, un instrument, o putere… Dumnezeu a dat- o omului pentru ca el sa devina asemenea LUI - creator de frumusete si perfectiune. Dumnezeu este  Soarele care nu se gindeste decit sa daruiasca lumina si caldura sa oamenilor.  Sufletul omului are o fire nevazuta, iar trupul are o fire vazuta si simtita. Acestea doua cind se unesc intr- un singur ipostas se cheama OM. Dar nici sufletul nu se cheama om fara trup, nici trupul nu se zice om fara suflet. “Deci cel care vrea sa afle ce este suflet sa stie ca este marea opera a sfatului lui Dumnezeu. Este intiparirea vie a Sfintei Treimi in fiinta omeneasca”  zice Parintele Sofonian Boghiu. De aceea, omul trebuie sa stea  permanent  in fapte bune,  pentru ca faptele bune aduc pacea sufletului. In acest sens, Sfintul Teofan Zavoritul spune : “De ce sufletul care trăieşte în păcat n-are statornicie, ci se tot clatină? Fiindcă îşi pierde punctul de sprijin. Punctul de sprijin i-l dau frica de Dumnezeu şi conştiinţa liniştită. Când conştiinţa e liniştită şi ai pace cu Dumnezeu, sufletul rămâne în sine şi se ţine cu bună-cuviinţă; iar când conştiinţa e tulburată şi Dumnezeu jignit, sufletului îi este greu să petreacă în sine, ca într-o cameră plină de fum înecăcios, aşa încât fuge afară şi în afară de sine caută cu ce să-şi aline chinul lăuntric, fugind de la un lucru la altul ca să nu rămână singur cu sine nici măcar o clipă. Doar atunci când se pogoară în el, ca un înger, gândul la împăcarea cu Dumnezeu şi cu conştiinţa, se întoarce sufletul la sine cu capul plecat, ca un rob fugar, şi începând cu acea clipă îşi capătă înapoi buna-cuviinţă.”

Asadar, suntem datori sa facem milostenie pentru insusi aceasta pace a sufletului, fiindu- ne mila unii de altii, ca de niste madulare ale noastre, sa facem bine altora  ca si cum noi insine am fi ajutati de ei si asa sa dam ca si cum noi am lua de la alceia. Aceasta este o milostenie care se face cu pricepere, cu cugetare, cu chibzuiala.

Sa nu zica cineva “Eu sunt sarac si nu am cu ce sa fac milostenie”. Daca  nu poti da cit bogatul despre  care zice Sinta Scriptura, da macar doi banuti, ca femeia cea vaduva si saraca, caci Dumnezeu iti primeste  mai mult decit darurile acelora. Iar de nu ai nici atit, milostiveste- te spre vecinul tau cu cuvintul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin cind se va tulbura fratele tau asupra ta si se va minia, fa mila cu dinsul si sufera minia lui vazindu- l suparat de vrasmasul. In loc sa-I zici un cuvint cu care  sa il superi mai mult - taci, si cu aceasta milueste- i si sufletu sau, scotindu- l si de la vrajmasul. Asemenea, de-ti va gresi fratele milostiveste-te si-I iarta greseala , ca sa iei si tu iertare de la Dumnezeu, care zice:”Iertati si vi se va ierta”. Si cu aceasta fa mila sufletului fratelui  tau indreptindu-i greseala cu care ti- a gresit, caci ni s- a dat putere sa iertam  unul pe altul de greseli. Iata, neavind nimic cu care sa miluesti trupul, de vei vrea, poti sa miluesti  sufletul si faci mai mare mila, caci cu cit sufletul este mai cinstit decit trupul, cu atit si mila facuta de el este mai mare decit cea facuta trupului. Nimeni nu este indreptatit sa spuna ca nu poate face milostenie, caci fiecare dupa puterea lui si dupa starea lui poate sa o faca, numai sa se sileasca ca ceia ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza cu pricepere este un mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea, zice si Sfinta Evanghelie ca  “…Intelepciunea  zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca nici un cuvint potrivnic.”

Cu totii stim, si daca nu stim, peste o bucata de timp ne dam seama ca Dumnezeu L-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa (Facere 1, 26). A luat pamint si a facut chip de om, apoi a suflat asupra lui si i-a dat viata, suflet viu. Dar oare ce facem noi, azi, oamenii, din aceasta creatura facuta de Dumnezeu? Noi nu ingrijim de suflet pentru ca nu avem timp. Intotdeauna aminam a ne duce la biserica, a ne marturisi, a ne impreuna cu Hristos prin

Sfinta Impartasanie si aminam pina la batrinete. Si cind suntem batrini nu ne mai ducem pentru ca nu mai putem si ne punem deodata intrebarea: unde se duce sufletul nostru? La inceput pare a fi  o  intrebare retorica, dar ii putem gasi un raspuns.  Sufletul omenesc fiind comparat cu toate cele noua cete Ingresti  si el se impartaseste intr-o masura prin darul lui Dumnezeu de toate darurile si insusirile tuturor cetelor . Putem face o asemanare intre insusirile sufletului nostru si intre cele noua cete Ingeresti, dar aceasta asemanare facuta este desigur, particulara, caci sufletul omenesc are partial aceste insusiri si daruri. Atita vreme cit este imbracat cu neputinta trupului, sufletul pururea este schimbator.  Am spus mai mult de suflet, fiindca sufletul omului este mai important, dar el are si o strinsa legatura si cu cugetul omului. Gindul are un rol deosebit in lucrarea vietii noastre.

El este cauza efectiva a faptei, putindu-se transforma in fapta, deoarece tinde spre aceasta. Astfel spus, este inceputul oricarui gest, embrionul faptei, fenomenul actiunii. Gindul niciodata nu ramine neroditor, el rodeste cit de putin, dar acest putin este de folos.

Omul pacatuieste gindind, pacatuieste prin natura gindurilor, prin ceea ce zamisleste gindul. Psihologia ne spune ca rezultatul gindirii omului este fapta. Odata frigindu-se un copil de o luminare el stie ca nu trebuie sa se atinga deoarece il va frige si a doua oara trebuie sa o ocoleasca. Acesta este rodul gindirii!

De multe ori, cind savirsim o fapta, ne gindim : oare cum am facut aceasta? In lantul vietii noastre psihice, gindul reprezinta miscarea prima, precedind ceea ce spurca pe om, caci dinauntru, din inima, mai intii ies gindurile rele, apoi celelalte faradelegi cauzate de ele: preacurvia, curvia, furtul, uciderea, lacomia, inselaciunea, ochiul rau, hula, trufia, nebunia.

Gindurile rele specifice gindirii omenesti provoaca stari nefavorabile, chiar dauneaza celor ce le dau nastere, dar mai ales celor asupra carora se resfringe mecanismul lor instructiv. Pentru aceasta ele sunt respinse, inlaturate, interzise de Dumnezeu, sau, cum se exprima Inteleptul Solomon – “Sunt urite Domnului”. De unde o concluzie logica – “Gindurile Mele nu sunt ca gindurile voastre” (Isaia 5, 8). Acest verset ne arata ca este o mare diferenta intre oamenii care sunt in permanenta legatura cu Dumnezeu si intre cei    care sunt departe de Tatal Ceresc.

 Ar trebui foarte serios sa ne gindim la salvarea adevaratelor ginduri crestine. Putem cunoaste o multime de lucruri despre Dumnezeu si  totusi, sa nu traim cu Dumnezeu. Putem sa il iubim pe Dumnezeu cu vorba, dar in suflet El sa nu fie.

Timpul pe care il traim ne cere noua, crestinilor, sa raminem neclintiti in gindirea noastra crestina, statornici, neinvinsi. De cite ori ne gasim in fata capcanei ideologice a adversarilor credintei care vor sa ne tulbure sufletul prin idei, teorii straine de sufletul nostru? Sa nu acceptam in sufletul nostru decit invatatura evanghelica pe care Biserica noastra o daruieste cu atita dragoste si intelepciune! Indemnul nostru nu vine din ratacire, nici din gindiri necurate, nici din inselaciunea ei, dupa cum am fost socotiti vrednici de Dumnezeu ca sa ni se incredinteze Evanghelia.  

Sa ne straduim ca atunci cind vorbim sa nu placem oamenilor, ci mai intii lui Dumnezeu, Cel ce ne-a dat viata si ne-a creat din iubire. Iata pentru care pricina Mintuitorul nostru a aratat ca sufletul nostru are mai mare valoare decit toata lumea, cind a zis : “Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? Ce va folosi omul de ar dobindi toata lumea si isi va pierde sufletul sau?”(Marcu, 8, 36-37)

Am vazut cit de mare este sufletul nostru si cu nimic nu il putem rascumpara decit numai prin adevarata pocainta, spovedanie, rugaciune, si prin lucrarea tuturor faptelor celor bune, spre slava lui Dumnezeu. Deci, sa luam aminte cum vietuim si cum purtam grja de mintuirea sufletelor noastre, ca nimic nu ne va folosi noua, nici marginile lumii, in ziua darii noastre de raspuns.