“Nu este salvare în afara lumii văzute” : dialog despre Întâmpinarea Domnului

“Nu este salvare în afara lumii văzute” : dialog despre Întîmpinarea Domnului

I

Teologia în istorie

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc): Sărbătoarea Întîmpinării Domnului este ziua întîlnirii omului cu Dumnezeu-omul, este punctul care desparte Vechiul şi Noul Testament, este simbolul Făcliei, este semnul Luminii călăuzitoare. Examinând evenimentul sărbătorii, nu putem să-i trecem cu vederea pe cei care au participat şi au săvârşit nemijlocit obiceiul de curăţire din Vechiul Testament. Fecioara Maria, blândul Iosif, dreptul Simeon, proorociţa Anna, cine sunt ei? Ce ştim despre ei? Cum din punct de vedere teologic trebuie de înţeles sensul sărbătorii? Ce însemnătate are pentru noi acest eveniment din viaţa lui Hristos? În ce constă specificul şi unicitatea cântecului dreptului Simeon? Acestea, dar şi multe alte întrebări ne apar de fiecare dată, când ne gândim la această primă vizită la Templul din Ierusalim de către copilul Hristos.

Diaconul Augustin Sokolovski: În una din scrisorile sale, Sfântul Augustin din Hippo (354-430) pune întrebarea: de ce, spre deosebire de Paşti, data serbării căreia în fiecare an se schimbă, Naşterea lui Hristos este serbată în una şi aceeaşi zi, pe 25 decembrie. Părintele Bisericii primare răspunde: Paştele este o sărbătoare sacramentală. Prin esenţa sa, ea vorbeşte despre trecerea de la moarte la viaţă, este un eveniment în istorie, care de fapt scapă din mâinile istoriei. Iar determinarea modalităţii sale de serbare întrerupe linearitatea raportului de timp, specifică acesteia din urmă. Naşterea Domnului însă aminteşte despre Naşterea lui Iisus din Nazaret, fapt ce este serbat istoriceşte. De aceea această sărbătoare este legată de o dată concretă şi permanentă din calendar (Ep. 55, Ad Iannuarium: http://augustinus.it/latino/lettere/index2.htm).

Într-adevăr, în primele trei secole ale existenţei sale, Biserica, din punct de vedere liturgic, serba numai Învierea lui Hristos: săptămânal în prima zi a săptămânii marca trimful „Paştelui Mic” şi o dată pe an – sărbătoarea sărbătorilor, Trimful Pashal. În secolul al IV-lea începe să fie serbată Naşterea Domnului, tot atunci, poate chiar ceva mai devreme, Ziua Bobotezei. În secolele V – VI, în calendarul teologic, atât în Orient, cât şi în Occident, este introdusă sărbătoarea Întîmpinării Domnului.

Evident, că dacă însuşi evenimentul aducerii lui Iisus în Templul din Ierusalim, care, conform Legii, are loc în a 40-a zi de la naştere, este baza istorică de necontestat a celebrării Întîmpinării Domnului, atunci formarea liturgică şi simbolică a sărbătorii este rezultatul reflecţiei teologice conştiente a Bisericii, fondată atât pe datele textului biblic din Evanghelia lui Luca, cât şi pe experienţa de viaţă şi istoria secolelor anterioare acestei sărbători.

p. Iosif: Istoria sărbătorii, Întîmpinarea Domnului, este exemplul conştientizării teologice a evenimentelor şi a momentelor cheie din viaţa Mântuitorului. În „Pelerinajul lui Eteria” / „Peregrinatio Aetheriae”, primul monument din literuatură, care pomeneşte despre serbarea celei de-a 40-a zi de la Naşterea lui Hristos, se spune: « A 40-a zi de la Epifanie (quadragesimae de epiphania) este serbată aici (în Ierusalim) cu mare cinste. În această zi are loc o procesiune în Anastasis, şi toţi urmează, şi totul are loc în ordine cu cel mai mare triumf, ca şi la Paşti. Propovăduiesc toţi preoţii, apoi episcopul, vorbind şi explicând acelaşi moment din Evanghelie, unde în a 40-a zi Iosif şi Maria l-au adus pe Dumnezeu în Biserică, şi L-au văzut Simeon şi Anna proorociţa, fiica lui Fanuel, şi despre cuvintele lor, pe care le-au spus, văzându-L pe Domnul, şi despre jertfa, adusă de părinţi. Şi după aceasta, marcând totul după orânduirea obişnuită, săvârşesc Sfânta Liturghie ». De aici putem face concluzia că Biserica Ierusalimului serba Întîmpinarea Domnului timp de 40 de zile, ceea ce corespunde perioadei pashale, şi care se termină cu Înălţarea Domnului.

p. Augustin: Într-adevăr, înţelegerea istorică a sărbătorilor Bisericii este urmată în teologia liturghiei de înţelegerea sacramentalităţii, când săvârşirea celebrării devine locul prezenţei reale a Celui ce este viu în vecii vecilor (Apoc. 1:18).
Anume astfel Naşterea lui Hristos este numită „taina naşterii”, iar ziua Botezului „sărbătoarea luminii”, interpretarea căreia depăşeşte evenimentul istoric a Botezului în Iordan. Despre acelaşi lucru vorbeşte şi textul „Pelerinajului”, care mărturiseşte despre începutul serbării Întîmpinării Domnului.

Intuiţia teologică a Bisericii strămoşeşti, ce a introdus în amintirea liturgică miezul acelei prezenţe irepetabile, a fost cu o nouă putere percepută în noua vreme de către teologia liturgică a ultimului secol, care ne vorbeşte despre Venirea Împărăţiei într-un moment anume, concret, proclamat de comunitatea liturgică. Astfel noi devenim martorii Naşterii Lui, Îl urmăm, intrând în Biserică şi pronunţăm cuvintele lui Simeon, în comuniune cu mântuirea promisă.

II

Dialectica promisiunilor

p. Iosif: Primindu-l în braţe pe Dumnezeescul Prunc, dreptul Simeon, prooroceşte despre el: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.” (Luca 2:34)
Cu ochiul său de prooroc, el a văzut deja slava Învierii lui Hristos, el a simţit bucuria pashală, ceea ce şi l-a determinat să pronunţe una din cele mai minunate, după conţinutul său, cântări: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, Că văzură ochii mei mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29 – 32).
Cântarea dreptului Simeon, nu este doar o mulţumire a sa personală, adusă lui Dumnezeu, ci este recunoaşterea întregii pleiade de slujitori ai Domnului din Vechiul Testament care au trăit în speranţa învierii şi a vieţii veşnice. Mai mult decât atât, ea descoperă sensul vieţii fiecărui om, care s-a încredinţat pe sine însuşi în mâinile Domnului.

p. Augustin: Bazată pe textul biblic, lectura sărbătorii ne vorbeşte despre faptul că lui Simeon i-a fost făcută promisiunea de a-L vedea pe „Hristosul Domnului” (Luca 2:26). În aceste două cuvinte şi numai în ele se deschide perspectiva viziunii lui Simeon şi deosebirea lui de cei, care vrobeau sau prooroceau despre Messia până la el.
Necesitatea de a muri, – acest verb nu presupune nicio acţiune, este evitarea oricărei acţiuni, negarea sa totală, şi de aceea nu poate să fie denumită prin verb – această necesitate, cu tot firescul său, este clară lui Simeon, cum este evidentă ea fiecărui om din toate timpurile. Cu toate acestea, ştiinţa teologică şi istorică ne dă posibilitatea să ne apropiem de orizonturile perceperii contemporanilor diferitor epoci biblice, şi să evidenţiem acel irepetabil, ce caracterizează credinţa şi nădejdea fiecărei generaţii a poporului biblic, în special, în ceea ce priveşte închipuirea a ceea ce va fi după hotarele „aici şi acum”, devenite pentru Simeon „timpul slobozirii”.

Anume de aceea, atitudinea responsabilă faţă de litera şi sensul textului biblic puţin probabil că ar putea să pună în vorba dreptului Simeon viziunea clară profetică a Învierii sau comuniunea cu bucuria şi cu taina pashală. O asemenea lectură este posibilă doar prin dorinţa de a ieşi din limitele serbării evenimentului şi de a atribui şirului de sunete liturgice ale sărbătorii ideilor şi intuiţiilor teologice ne specifice evenimentului biblic, dar care reflectă ideologia contemporanilor liturghiei de sărbătoare din secole mai târzii.

p. Iosif: Prezicerea dreptului Simeon, „Lumină spre descoperirea neamurilor (păgânilor)” (Luca 2:32) este prima menţiune despre mântuirea popoarelor, întâlnită la apostolul şi evanghelistul Luca. Apare ea repetat deja după Învierea lui Hristos în capitolul 24, versetul 47: „Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile”. În aşa mod, apostolul Luca leagă proorocirea lui Simeon şi promisiunea Mântuitorului; o viziune vagă, „ca printr-o oglindă, în chip întunecos” (I Cor. 13:12) cu bucuria întâlnirii cu Hristos cel Înviat.

„Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor”, pe de o parte, aceasta este deja un fapt împlinit, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Arătarea lui Dumnezeu-Epifania, pe de altă parte, aceasta este doar macheta, un model, care urmează să devină realitate. Cu toate acestea realizarea proorocirii nu scapă de pana evanghelistului Luca. Cartea Faptele Apostolilor este dedicată anume acestui fapt. În ea noi cunoaştem în ce mod lumina evanghelică s-a răspândit în cele mai îndepărtate provincii ale Imperiului roman, la cele mai diferite popoare şi neamuri.

III

„Locul întâlnirii nu poate fi schimbat”

p. Augustin: Naraţiunea evenimentului Întîmpinării Domnului, întâlnită în Scriptură, combină în sine claritatea imaginilor şi absenţa totală a detaliilor de umplutură. Sărbătoarea este iconografică, ceea ce o face deosebit de flexibilă pentru perceperea teologică şi simbolică, mărturie a căreia este istoria imaginilor, unite, prin reflecţia Bisericii, cu evenimentul aducerii lui Iisus în Biserică.

Conflictul interpretării traducerii Sfintei Scripturi îl face pe Simeon unul din autorii traducerii greceşti a 70 şi îi încredinţează lui responsabilitatea pentru traducerea textului proorocului Isaia despre Naşterea lui Hristos din Fecioara (Is. 7:14). În rezultatul recepţiei ulterioare, promisiunea de a-l vedea pe Hristos-Messia care a venit, înainte de a-şi vedea moartea, se face ambivalentă. Ea devine o urmare a îndoielii lui Simeon, în momentul traducerii, neîncrezut în corectitudinea folosirii cuvântului „Fecioară” în raport cu Cea care avea să-L născă pe Messia. Conform unei asemenea lecturi, Simeon avea în momentul Întîmpinării Domnului în jur de trei sute de ani.
La rândul său, longevitatea, în perceperea biblică însemnând binecuvântare, devine o pedeapsă. Istoricii ne vor indica timpul şi pricinele unei asemenea interpretări. Abordarea teologică permite să presupunem recepţia imaginii lui Simeon ca o percepere aschetică monahală, când viaţa devine dorinţa de a muri, iar trecerea spre veşnicie o izbăvire multaşteptată. În zilele noastre o asemenea interpretare extra-biblică a longevităţii lui Simeon conţine o ambivalenţă suplimentară, deoarece anume acum refuzul de la viaţă, în boală şi bătrâneţe, este perceput ca o parte a civilizaţiei contemporane, ca ceva benefic, care depăşeşte însăşi viaţa.

p. Iosif: O dată, la una din conferinţe, mitropolitului Antonie de Suroj (1914 – 2003) i-au pus întrebarea: „De ce aşa de rar au loc întâlniri?” La aceasta el a răspuns: „Nu, întlnirile nu sunt rare; noi pur şi simplu nu numim aceste relaţii întâlniri, nu le trăim ca atare şi nu le bifăm; în afară de aceasta, noi nici nu încercăm să întâlnim pe cineva”.
Ultimul gând, atât de bine exprimat de mitropolit „noi nici nu încercăm să întâlnim pe cineva”, adică pe nimeni, ne face să reflectăm asupra sensului şi teologiei Întîmpinării – „Întâlnirii”. La întâlnire se poate de gândit, se poate de visat, dar ea poate fi şi ratată, iar uneori nici observată. Experienţa şopteşte că întâlnirea crucială trebuie aşteptată cu smerenie, trebuie pregătită minuţios şi cu evlavie. De obicei omul aşteaptă întâlnirea cu o persoană iubită, apropiată şi scumpă. Dar aşteaptă el oare întâlnirea cu Dumnezeu? Da, dacă el face lucruri bune şi trăieşte după adevăr, dacă nu se îndoieşte, speră, crede şi iubeşte.

Bătrânul Simeon este modelul, exemplul omului care aşteaptă întâlnirea, şi anume întâlnirea cu Dumnezeu. Evanghelistul nu ne spune despre vârsta lui, despre timpul cât el a aşteptat, dar vorbeşte despre sfinţenia şi răbdarea lui.
„Şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.” (Luca 2:25-26) Anume în chipul bătrânului Simeon, în faţa noastră apare omul care speră la întâlnirea cu Dumnezeu, care are unicul scop în viaţă – să-l vadă pe „Hristosul Domnului”.

p. Augustin: Înţelegerea întâlnirii a stat la baza reflecţiei teologice a unui alt mare teolog al secolului 20, contemporanului mitropolitului Antonie, Edward Shillebeksa (1914-2009). Mântuirea este întâlnirea, întâlnirea omului cu om, întâlnirea omului cu Dumnezeu, în perspectivă creştină devenind întâlnirea cu Dumnezeu cu faţă de om. Astfel se unesc cuvintele despre dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fără de care nu este posibilă moştenirea Împărăţiei Cerului. Astfel, în realizarea hristologică, mântuirea devine locul lui Dumnezeu în lume şi locul omului în faţa lui Dumnezeu.
Pentru om, mântuirea nu este posibilă în afara completitudinii cotidianului său personal, baza căreia o constituie corporalitatea. Orice comunicare a oamenilor, influenţa spirituală, descoperirea vieţii interioare – totul are loc prin intermediul corpului. În corp şi prin intermediul corpului omul se descoperă. Trupul descoperă şi tot el îl acoperă în interior pe om.

Hristos, Dumnezeu-omul, izvorul mântuirii şi salvatorul, prin indispensabila Sa natură umană poartă în Sine vizibilitatea concretă a acestei mântuiri în corporalitatea Sa, cu alte cuvine numită taină şi sacramentalitate. Omul Iisus Hristos – venit pe pământ ca o manifestare personalizată a iubirii dumnezeieşti răscumpărătoare. El este o taină, o taină primară. Anume Omul Iisus Hristos este determinat de Tatăl ca unica posiblitate de dobândire a mântuirii, unicul loc al mântuirii, unicul acces pentru salvarea lumii şi a omului. Doar acţiunile lui Hristos produc ceea ce şi ele înseamnă – darul divin al harului, devenind taină şi ierurgie.
Întrebarea de ce Scriptura nu pomeneşte despre Botezul Apostolilor, asemenea botezării lui Pavel în Faptele Apostolilor, capătă posibilul său răspuns în contextul teologic al întâlnirii. Întâlnirea obiectivă, nemijlocită cu Hristos este baza şi conţinutul oricărei taine. Martorii prezenţei şi a învierii Sale, Apostolii, gustă din realitatea sacramentală prin întâlnirea cu prototipul oricărei taine – cu Însuşi Hristos. Dar Pavel nu l-a văzut pe Hristos în trup, şi de aceea se uneşte prin botezul săvârşit de mâinile martorilor Lui.

Dreptul Simeon, care l-a primit în braţele sale pe Hristosul Domnului în chipul întâlnirii, răspunde cu cuvintele proorocirii. Proclamate, conform Simbolului Crezului Bisericii, prin Duhul Sfânt, cuvintele profetice depăşesc iminenţa înţelegerii, atât a celui care ascultă, cât şi a celui care le pronunţă, descoperite apoi înţelegerii celor care le primesc, la recepţie, prin experienţa credinţei.

IV

„Noi şi ei” : euharistica sărbătorii

p. Iosif: Biserica, Altar, Sfânta Sfinţilor – locul întâlnirii omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu omul. În ziua Întâmpinării, Dumnezeu, invizibil prezent în biserica materială făcută de mâna omului prin harul Său, în chip vizibil intră în ea. În faţa noastră se descoperă întreaga profunzime a chipului tainic, mistic al construcţiei de cult şi a slujbei dumnezeieşti, a preotului şi a aducerii de jerfă, a legii şi a harului divin.

După lege, Maica Domnului vine la biserică, pentru a aduce „jerfa de curăţire”, „jerfa-răscumpărare” pentru fiul său – care aparţine lui Dumnezeu. Curata Mieluşeaua, care a născut „în chip minunat”, nu avea nevoie de curăţire, dar ea săvârşeşte şi îndeplineşte întocmai rânduiala cuvenită. Închinându-se în faţa măreţiei Maicii Domnului, alcătuitorii de cântări îi cântă: „Pe ceea ce este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit şi pe Stăpânul L-a născut, uşa cea cerească, lauda celor fără de trup şi podoaba credincioşilor, pe Maria Fecioara să o lăudăm. Că aceasta s-a arătat cer şi biserică a Dumnezeirii; aceasta, peretele cel din mijloc al vrajbei surpându-l, pace a adus şi împărăţia a deschis…” (Dogmatica, glasul 1).

Fiul cel Unul-Născut, născut mai înainte de toţi vecii, în a 40-a zi după Naştere, este adus în Casa Domnului. „Cel vechi de zile, prunc făcându-se cu trupul, de Maica Fecioară, în biserică s-a adus, plinind făgăduinţa legii sale” – se cântă la „Şi acum” la litia Sărbătorii. În acest fapt, Domnul, prin Mama Sa, manifestă o mare smerenie şi ascultare faţă de legile Dumnezeieşti.

Bătrânul Simeon, providenţial pregătit pentru participarea la acestă întâlnire tainică, este cuprins de duh proorocesc, de bucurie şi veselie. „Cel ce se poartă pe Heruvimi… în braţele bătrânului ca pe un scaun şade”, se spune în una din stihiri. Prin aceasta, autorii cântărilor subliniază acţiunea benefică, harică a proniei lui Dumnezeu: „Nu mă ţine pre mine bătrânul, ci eu ţin pre dânsul, fiindcă acesta cere slobozire de la Mine”. Această pripeală al celei de-a noua cântare a canonului ne descoperă întregul sens al concepereii lui Dumnezeu despre om, tot ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru salvarea fiecărui om şi a întregii omeniri.

p. Augustin: Participarea Mariei la evenimentul Întîmpinării, confirmată prin cuvântul biblic, schimbă perspectiva sărbătorii, aducerea lui Iisus în Templu devine momentul mulţumirii, în care omul şi Creatorul său se schimbă cu locurile. Omul mulţumeşte şi în semn de mulţumire jertfa lui devine locul Prezenţei Celui Prezent, devine Însuşi Cel Prezent.

Dialectica sărbătorii, cu o deosebită claritate exprimată prin imagini liturgice în texte, se dezvoltă în aşa mod, încât de acum înainte construcţia metafizică, care îl închipuie pe Dumnezeu în transcendenţa Sa incaccesibilă a cererii şi a pedepsirii, se dizolvă, lăsând locul istoriei, devenind o dominare comună a lui Dumnezeu şi a omului, şi a lumii, prezentat ca unicul loc posibil, legitim şi transparent în nesiguranţa sa, a Întîmpinării Domnului.

Naraţiunea evenimentului întâlnirii lui Simeon şi a lui Iisus, a oamenilor, împărţiţi prin deosebirea de vârstă nedeterminată, când logica biografică face imposibilă comunicarea, deja în descrierea evanghelică devine dialog, care depăşeşte timpul cronologic şi biologic datorită faptului că timpul acesta a devenit locul îndeplinirii promisiunii să nu vadă moartea văzând mântuirea, dată lui Simeon şi îndeplinită de Cel, Care va trebui să vadă moartea, înainte ca această mântuire să devină reală şi adevărată.

p. Iosif: Întâlnirea nu e o doar bucurie, mulţumire, milă, ea nu este nici frică şi nici îndoială, ea este slujire. Slujire – ca acţiune, ca sens al vieţii, ca o prezenţă activă în faţa Celuia, Care cu toată viaţa sa, ba chiar prin moarte, a mărturisit despre jerfă, dându-şi sufletul Său pentru viaţa lumii.

În Evanghelia sărbătorii, Întîmpinării Domnului, se pomeneşte despre Anna proorociţa, „Şi ea era văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni.” (Luca 2:37). Apariţia ei subliniază importanţa trăirii evenimentului, dar aceasta nu este cel mai important. Momentul central aici este slujirea ei lui Dumnezeu. Fiind prezentă la această taină a întâlnirii, ea săvârşeşte o slujbă divină. Pe de o parte, ea nu a făcut nimic deosebit, ea a făcut ceea ce săvârşea de obicei timp de optzeci şi patru de ani. Dar ziua Întîmpinării – este o zi deosebită în viaţa ei, în slujirea ei, este o culminare, de nerepetat şi de neatins. Iar întâlnirea cu Pruncul Dumnezeiesc este o cunună, o premiere pentru eroism, pentru fidelitate, pentru slujirea dezinteresată.

p. Augustin: Să spunem şi despre Simeon. Sărbătoarea Întîmpinării diferit îl percepe pe acest om. În identificarea cu fiecare creştin, ea ne uneşte cu evenimentul simbolisticii Pocăinţei, făcând din chipul lui Simeon simbol al fiecărui suflet omenesc, care aşteaptă răscumpărare şi iertare, pregătind, astfel, Biserica de intrarea în Marele Post. Despre aceasta vorbesc şi textele liturgice.

În perspeciva biblică, trăsăturile lui Simeon, purtătorul promisiunii de a vedea mântuirea, capătă statica unui prooroc şi drept, care proclamă adevărul nezdruncinat şi înălţător. Chipul lui Simeon este reflecţia celui „obosit de zile”, însă vioi şi puternic patriarh. În locul lui ar fi putut fi Moisei, dar deosebirea compoziţională a lui Simeon constă în singurătate şi în afara proclamării. Doar cuvântul evanghelic nemijlocit, perceput ca o adresare personală către cititor, vorbeşte despre Simeon, ca despre omul, „aşteptând mângâierea lui Israel” . Această capacitate de a aştepta mângâierea altora şi a altuia îl aduce pe Simeon la slavă. „Şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2:25).

p. Iosif: Examinând multiplele aspecte ale Întîlnirii Întîmpinării, noi descoperim pentru sine frumuseţea şi profunzimea sărbătorii, simbolica sa şi mesajul său narativ. Făcând abstracţie de chipurile concrete evanghelice: Simeon, Anna, Iosif, Maria, omul se regăseşte pe sine, descoperă sensurile vieţii şi ale morţii, însemnătatea slujirii şi mulţumirii, apropiindu-se de text, de evenimentul concret din viaţa lui Iisus, conştientizează importanţa întâlnirii cu Dumnezeu.
Dea Domnul, ca această întâlnire să aibă loc pentru fiecare dintre noi. Şi fie ca nici vârsta, nici rangul, nici titlul, nici cunoştinţele, nici cele pământeşti, nici cele cereşti să nu ne împiedice, ca cu respect şi veneraţie, să întâlnim „speranţa lui Israel”, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Vă felicităm cu ocazia aceste sărbători, dragi cititori ai saitului nostru!

Traducere din rusă de Sosanna Didilica.

Sursa: http://www.ortodoxmd.eu/