Cristina este mama unei fetiţe de 6 ani. Este îngrijorată pentru că fetiţa ei ţine prea mult la jucăriile ei, îi este greu să dăruiască, deşi are suficiente jucării. A fost foarte tristă când s-a despărţit de una dintre păpuşile sale, chiar dacă fetiţa care a primit-o era săracă.
Gabriela are un băiat de 7 ani, care de asemenea are multe jucării. Deşi a trecut de mult de vârsta unora dintre ele, nu vrea să le înstrăineze, aşa încât jucăriile stau la păstrare în saci. Când a fost încurajat să dăruiască din ele, a ales o jucărie mică şi uzată.
Ioana are o fetiţă de 5 ani. Acesteia îi plac foarte mult poneii şi are o întreagă colecţie. Rugată să dăruiască unul dintre ei, l-a ales pe cel mai deteriorat şi a plâns când l-a oferit. Văzând că-i este greu să se despartă de jucăria cea dragă, celălalt copil i l-a înapoiat.
Cele trei mame sunt îngrijorate pentru aceste comportamente ale copiilor lor şi ar dori să ştie ce este de făcut atunci când copiilor le este greu să dăruiască.
Din punct de vedere psihologic
Capacitatea unui copil de a împărţi cu alţii sau de a dărui altor copii din jucăriile, creioanele, dulciurile sale reprezintă pentru psihologie unul dintre indicatorii care aduc informaţii despre măsura în care acel copil s-a dezvoltat până atunci în planul inteligenţei emoţionale, al abilităţilor sociale şi caracterului.
Îngrijorarea acestor mămici este pe deplin întemeiată, cu atât mai mult cu cât tendinţa indusă de programele educaţionale preşcolare şi şcolare actuale este de a supradimensiona cerinţele în sfera dezvoltării cognitive, adică de „înmulţire a minţii”, în defavoarea celorlalte componente, uitându-se că în devenirea sa, încă din fragedă copilărie, omul este atât minte cât şi inimă, şi, de asemenea, este o persoană care nu poate trăi fără comuniunea cu celălalt.
A învăţa să împarţi
A învăţa să împarţi cu alţii este o sarcină dificilă a copilăriei. Aceasta şi pentru că, la început, copilul este în mod natural centrat pe propria persoană, propriile nevoi, propriile dorinţe. Unii duhovnici spun că aceasta se întâmplă însă ca o expresie, respectiv consecinţă, a firii omeneşti după cădere.
Pe de altă parte, atunci când pe la 2-3 ani copilul spune „eu”, „al meu”, el nu face altceva decât să se delimiteze ca persoană unică şi distinctă de mama lui şi de ceilalţi. Când însă rămâne fixat şi dincolo de 4-5 ani în acest „eu şi numai eu” ori „al meu şi numai al meu”, deja se conturează zorii unui caracter pe care, la maturitate, l-am putea descrie în termeni de: capricios, dificil sau poate egoist, zgârcit ori lacom, nepăsător ori altele ca acestea.
Atunci când copilul este singur la părinţi (şi sunt situaţii în care familia nu poate avea decât un singur copil), el poate să înveţe sau poate să nu înveţe să împartă ceea ce are. Nu este însă o regulă ca toţi copiii unici să se comporte egoist, lacom ori să fie zgârciţi. Sfântul Stelian Paflagonul a fost singurul copil al părinţilor săi şi de mic împărţea ce avea cu tovarăşii săi de joacă, iar mai apoi a devenit ocrotitor al copiilor. Cu toate acestea, în planul nostru obişnuit este cu mult mai sigur că existenţa unui frate în familie îl va determina întotdeauna pe copil să împartă ceea ce are.
A învăţa să împarţi cu alţii este o sarcină dificilă a copilăriei, dar dacă părinţii aşteaptă acest lucru de la copil, el va învăţa să o facă. Pediatrul american Berry Brazelton apreciază în lucrarea sa „Puncte de cotitură” că începând cu vârsta de 2 ani, orice copil este suficient de „copt” pentru a deprinde acest lucru.
Dificultăţi
Dacă un copil are dificultăţi în a împărţi cu alţii ceea ce îi aparţine, e recomandat ca părintele să discute cu el înainte de a primi vizita altui copil, spre exemplu. La început, părinţii vor decide împreună cu copilul ce jucării este dispus să împartă cu musafirul, iar pe celelalte să le pună deoparte. Uneori este foarte greu să renunţi la ceva al tău şi, de aceea, ori de câte ori copilul face şi cel mai mic pas către capacitatea de a împărţi cu alţii, trebuie susţinut să continue.
Primele manifestări de generozitate faţă de ceilalţi apar atunci când copilul împarte ceva în mod voluntar cu altcineva. I s-a spus: „să dai”, „să împarţi”, „să fii bun”. Dar când o va face fără să se simtă presat, când îl va privi pe celălalt copil pentru a vedea dacă se bucură de bucăţica de prăjitura oferită, aceasta este „prima zvâcnire a unei importante capacităţi umane – altruismul”, spune de asemenea Brazelton. Şi aceasta se poate întâmpla chiar de la vârsta de 3 ani.
Modelul părinţilor
În acest proces complicat de schimbare a direcţiei de la sine către ceilalţi, dincolo de lecţiile şi consecvenţa părinţilor, ceea ce contează fundamental este modelul părinţilor. Comportamentele părinţilor, bunicilor, naşilor, educatorilor sunt principala sursă de învăţare a copiilor. Reacţiile noastre ca adulţi, emoţionale şi de comportament, sunt modele de învăţare involuntară şi statornică pentru copii.
Observând părintele care face acest lucru, copilul va împărţi şi el cu ceilalţi. Şi va împărţi nu numai jucării, ci şi afecţiune. Aşa încât, de la 4-5 ani cu ajutorul părintelui şi de la 6-7 ani singur, va putea oferi şi cere ajutorul când este cazul, va recunoaşte la alţii calităţi, va îmbrăţişa ori va lua de mână alţi copii într-un gest afectuos, va mulţumi ori îşi va cere iertare, îşi va aştepta rândul la joc, va accepta şi ideile altor copii, nedorind să fie neapărat primul la rând şi nerevoltându-se de fiecare dată când nu câştigă.
Însă toate acestea, pe care psihologia actuală le numeşte abilităţi sociale, iar duhovnicii le numesc fapte ale iubirii, cer timp, consecvenţă, atenţie şi implicare – mai ales din partea noastră, a celor adulţi.
A-i vedea pe părinţii săi cum dăruiesc, îi va învăţa cel mai bine pe copii să facă la fel şi îi va feri de slava deşartă a acestei lumi, atâta timp cât vor vedea că a da este la fel de firesc ca şi a respira.
Copilul idol
Uneori, din prea multa lor iubire, părinţii într-adevăr dăruiesc, oferă, jertfesc, dar totul este orientat către copilul lor propriu. Din prea multa lor iubire, de multe ori părinţii fac din copilul lor un idol, care nu se mai poate sustrage acestei poziţii pentru a mai putea privi către alţii, din moment ce totul i se cuvine.
Pe de altă parte, multitudinea de cadouri, jucării, haine, comodităţi pot reprezenta de fapt o falsă iubire, care de cele mai multe ori compensează o lipsă de disponibilitate reală a părintelui. Sufletul copilului, lipsit de ceea ce este mai important pentru el – afecţiunea şi prezenţa părintelui – se lipeşte într-un fel posesiv de substitutele iubirii, respectiv obiectele primite.
La 6-7 ani, caracterul copilului este aproape format în ceea ce are esenţial. De aceea, va fi mai greu pentru el să înveţe să ofere, să înveţe să iasă din poziţia centrală în care a stat până atunci; nevoinţa lui va fi mai mare, dar cu siguranţă îi va fi mai uşor decât dacă va începe peste zeci de ani.
Psiholog Adriana Hâncean
Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu