"Nu
este cu putinţă să zidească cineva casa de sus în jos, ci de la
temelie în sus". I-au zis lui: "Ce este cuvântul acesta?" Le-a zis
lor: "Temelia, aproapele este, ca să-l câştig şi să-l folosesc
întâi. Că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos".
(Pateric)
"Vreau
să vă povestesc un caz. Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care
trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-l simpatizeze şi ea, încerca şi el
să trăiască duhovniceşte, să meargă la biserică, etc. În cele din urmă
s-au căsătorit. Însă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din
nou viaţa sa lumească de mai înainte. Deşi avea copii mari – un băiat
la facultate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu -el
continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi
câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia cu viaţa sa
desfrânată. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi
copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor,
pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească
sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă,
noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl
putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi,
dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai
spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu?
Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie.
Îi telefona femeii sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea
la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea
cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copiii ei. Dădea impresia că
aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe
acasă şi a adus-o la ei cu maşina. Îi trimitea pe copii în camerele lor
să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă
ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea
lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare
zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii
au ajuns s-o întrebe pe mama lor: “Mamă, dar câte prietene ai?”. “Ne
cunoaştem de mai demult”, le spunea aceea.
Pe
lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o
servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă,
această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi
necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor
ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată,
ca să poată spune: “Voi face răbdare”, şi astfel să aibă puţină
mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse
ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească
înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea
controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu
maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi
a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a
rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a
fost adus acasă schilodit.
Dar nici o prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci
devotata lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate,
fără să-i amintească nimic din viaţa lui cea desfrânată. Fapta aceasta a
ei l-a mişcat mult şi l-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu
sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani,
în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui,
fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu
surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune
de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea toate
otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască
copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, l-a mântuit şi pe
bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în
ceruri. Dumnezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din
rai."
din "Viaţa de familie”, a cuviosului Paisie Aghioritul
Şi o altă istorioară:
În
timpurile sovietice locuia în oraşul nostru o familie. Soţia era o
femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, soţul – un ateist convins,
un activist al partidului, deşi şi el cândva botezat. Necătând la
diferenţele de păreri şi idei despre viaţă, trăiau într-o pace şi
înţelegere bună, fără de a încerca insistent să-şi schimbe partenerul.
Dar faptul că acest bărbat era un activist de partid, îl făcea
"activist" şi la numeroasele evenimente, unde din abundenţă se consuma
băutura.
Cu
timpul dependenţa de alcool s-a transformat într-o adevărată patimă.
Şi-a pierdut serviciul, iar mai apoi şi mai grav, a început a dispărea
de acasă, se tăvălea beat pe străzi, dar şi aşa soţia nu l-a părăsit. Se
ruga cu durere pentru el, îl căuta pe la gunoişte, îl aducea acasă şi
îl aducea într-o stare omenească, îl interna la spitale, îl îngrijea
cât putea. Iar el se întorcea de la spital acasă ... şi toate reluau de
la început. Printr-un cuvânt acea suferinţă a noastră obişnuită. Şi
aşa a contiunuat ani la rând...
Dar
iată după o nouă cădere în această grea patimă, când soţul deja a
ajuns la o stare de degradare completă, ea l-a găsit nu doar în ulmul
stadiul al alcoolismului, dar şi în ultimul stadiu de cancer pulmonar.
La spital nu a mai fost primit, şi l-au lăsat să moară acasă. Şi cu
adevărat el se stingea văzând cu ochii. Şi iată într-o dimineaţă îşi
cheamă soţia şi îi spune (vă aduc aminte că cazul a avut loc pe timpul
dominării ideologii comuniste): «Spune-mi, dacă uite am dus o viaţă
atât de netrebnică şi întinată de păcate. Aş putea şi eu să vorbesc cu
un părinte?»
Ar
trebui oare să menţionez ce bucurie a simţit soţia sa la aceste
cuvinte! Ea a cheamat un preot, care l-a mărturisit şi împărtăşit pe
bolnav, şi atunci când soţii au rămas singuri soţia l-a întrebat : «Cum
oare ai hotărât să chemi un preot?» Şi el i-a răspuns:
– Ştii, eu am meditat mult... Doar de câţi ani te chinui cu beţiile
mele, cu viaţa mea groaznică şi netrebnică... Eu doar tot înţeleg ...
şi că eşti o femeie atât de slabă şi gingaşă... şi cum ai suportat
toate acestea, fără să mă urăşti, fără a mă blastama pentru faptele
mele, cum de nu m-ai părăsit cum fac multe alte femei. Ţii minte
te-am întrebat odată despre toate aceste lucruri şi tu mi-ai răspuns:
«Dumnezeu îmi dă puteri». Dumnezeu ţi-a dat... Şi iată privindu-te şi
aducându-mi aminte de viaţa mea eu am înţeles, că cu adevărat toată
grozăvia din viaţa ta nu ai fi în stare să o suporţi singură , de aceea
şi am înţeles – Dumnezeu există! Şi mie, unui beţivan, mi-a apărut
dorinţa să-mi termin măcar viaţa treaz, împăcat cu Dumnezeu şi cu
oamenii. De la Dumnezeu deja mi-am cerut iartare şi acum vreau să o fac
şi faţă de tine. Iartă-mă în numele Domnului pentru toată durerea din
viaţa ta pe care ţi-am adus-o eu !
Desigur
că nu este simplu de urmat calea pe care au ales-o aceste femei, dar
totuşi aceste istorii nu sunt deloc unicale. Doar că ele au trăit după
îndemnul - Nu există dragoste mai mare, decât să-ți pui viața
pentru aproapele tău! Şi în schimbul la permanentele întrebări pe care
adesea le auzim astăzi „de ce eu, de ce să mă schimb eu, de ce să răbd
eu?", să înceapă să se-ntrebe şi "de ce nu eu?"
Familia,
este cel dintâi aşezemânt dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu
pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: "Nu este bine să fie
omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui." (Facerea 2, 18). Familia
este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, prima
biserică întemeiată de Dumnezeu, din iubirea pentru om, după modelul
bisericii cereşti, adică a obştii îngerilor, şi al sfinţilor din cer.
Şi
cât respect merită acel, care şi atunci când nu mai vede şanse pentru
salvarea familiei tot le caută...în propriul suflet, în milostivirea
Domnului. Şi nu-l va lăsa Dumnezeu. Este o cale de luptă pentru
propria familie, o luptă a dragostei care ne va acoperi şi curăţi de
multe păcate.
Nu cedaţi, nu cedaţi nici uşor, nici când e foarte greu. Nicicând! Luptaţi pentru familiile voastre cu ajutorul lui Dumnezeu!
Rămâneţi soţii şi mame – în inimile voastre, în gândurile voastre,
necătând la ideile lumii ce ne înconjoară. Şi pentru această stare şi
luptă va veni şi harul şi binecuvântarea Domnului peste noi, şi vom
înţelege că nu există nimic mai important decât familia noastră şi
decât viaţa alături de Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu