De la creaționism, la existențialism

Nu vreau nimic, deşi patibularele vietăţi – oamenii, sunt hedoniste, suferă de necrofilie şi necrosadism, sunt egocentrice şi narcisiste, cu idei irefutabile şi profitoare. Nu vreau nimic, deşi aş prefera să nu exist, gând pe care nu am dreptul să-l am. Am venit fără să vreau, am ajuns unde nu vreau şi fac ce nu vreau, ca până la urmă să răspund pentru tot ce am făcut şi ce nu am făcut. Am venit cu scopuri străine mie, cu voia ce nu-mi aparţine. Sunt o predestinare absolută. Consider că pot schimba ceva, deşi am fost creat cu tot cu viitor şi sfârşit. Orice aş face, e absurd, pentru că nu le-am cerut şi nu am nevoie de ele.
Dacă accept ceva, nu e meritul meu şi nici plăcerea nu e de partea mea. Am şi eu o dorinţă, deci, fac parte din categoria naivilor disperaţi şi banali, că asta presupune visul, nădejdea, speranţa, dorinţa; şi vreau să nu exist, să nu fiu conştient de nimic, să fiu mai nimic decât nimicul, mai pustiu decât pustiul, mai gol decât golul… Absenţă, nonexistenţă, vid. Nu vreau să trăiesc, să simt, să gândesc. Nu vreau nimic,
nici chiar nimicul. Moartea reduce totul la zero. Tot ce am făcut, ce am gândit, ce am realizat, ce nu am făcut… Şi ce fac acum? A, nu, nu sunt disperat. Aştept. Dar nu supus, şi nici revoltat. Curios. Mi-e indiferent, totuna. Să accept ce mi se dă, e absurd, să refuz – la fel. Ce aleg? Evident, absurdul, că nu-l poate evita nimeni sub nici o formă. Aleg absurdul, dar… şi aici fiţi atenţi: aleg absurdul care-mi convine! O! Iată ce înseamnă un om, o vietate, o fiinţă umană! Egoism, profit, instinct! Eu aleg absurdul care presupune mai puţin efort. E şi el absurd. Dar e unul pasiv, indiferent, nemotivat, dar justificat. Şi această alegere nu-mi aparţine: eu NU am cerut nimic din ce mi s-a dat! Sunt păcat, că la altceva nu mă pricep. Sunt Imperfect. Sunt creat, nu şi Creator.

http://viacheslavkushter.wordpress.com