Îmi place tăcerea.
Și de fiecare dată când am prea multe a spune, prefer să tac.
E la fel ca în liceu, când trebuia să scriu esee despre Eminescu.
Și din tot amalgamul de gânduri pe care vroiam să-l aștern pe hârtie, nu scriam nimic.
Nimic despre Eminescu.
Abia acum am înțeles de ce nu puteam s-o fac.
Fiindcă Eminescu nu e în cuvinte, ci în simțire.
Am și acum de scris, nu esee, ci răni. Răni, pe care dacă le-aș scrie, poate că ar sângera mai puțin.
Dar nu pot.
Fiindcă știu prea puține cuvinte care le-ar putea reda.
Am bucurii nespuse și nescrise atât de intense, încât doar dacă mi le readuc în minte, simt cum mi-o ia razna pulsul.
Am amintiri atât de triste pe care nu pot decât să le plâng.
Am doruri pe care le-aș striga, dar pe care nu pot decât să le înghit, odată cu nodul de lacrimi.
Am oameni pe care îi iubesc atât de mult încât îi rănesc.
Iubite, care-mi dai puterea,
să înfrunzesc ca un copac,
cum să te-nvăț, s-auzi tăcerea,
mărturisirilor ce-ți fac?
Cum să te-nvăț să iei aminte,
acelor simțăminte tari,
si știu a vorbi nu prin cuvinte,
ci-n graiul liniștilor mari.
http://ileanapirgaru.wordpress.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu